Emanciparea sclavilor a redefinit proiectul de națiune. Foto: Radio Angulo.
Demajagua, sâmbătă 10 octombrie 1868. În jurul orei 10 a.m., clopotul morii cheamă la formare. Peste 500 de oameni au fost adunați cu 36 de arme de foc (puști de vânătoare dărăpănate, ciomege și revolvere), macete și un fel de suliță făcută din bucăți de macete ascuțite plasate pe stâlpi de yaya. Erau pe cale să se confrunte cu o armată de 80.000 de oameni înarmați, incluzând trupele regulate și corpul de voluntari. Cu doar două luni mai devreme, la 4 august, la o întâlnire a conspiratorilor la moșia San Miguel del Rompe, deținută de revoluționarul Tunero Vicente García, Carlos Manuel de Céspedes a făcut un apel peremptoriu:
„Domnilor: ora este solemnă și decisivă. Puterea Spaniei este decăzută și în descompunere. Dacă ea ne pare încă puternică și măreață, este pentru că o contemplăm în genunchi de mai bine de trei secole. Să ne ridicăm!”
Sub un soare radiant și sub aerul purificator al mării din Demajagua, Céspedes a rostit cele mai definitorii cuvinte; inimile au vibrat când a expus cu o oratorie rară în ținutul cubanez doctrina care i-a determinat să își înșeueze caii:
„….cerem respectarea religioasă a drepturilor imprescriptibile ale omului, constituindu-ne ca națiune independentă, pentru că astfel se împlinește măreția destinelor noastre viitoare și pentru că suntem siguri că sub sceptrul Spaniei nu ne vom bucura niciodată de exercitarea sinceră a drepturilor noastre.”
Apoi și-a chemat sclavii în armată – 53, aproape toți angajați la muncile casnice, căci munca din fabrică și tăierea trestiei de zahăr era efectuată de muncitori salariați – le-a proclamat libertatea și i-a chemat să mărșăluiască împreună pentru a emancipa țara; din acel moment au devenit compania de geniști a Armatei Eliberatoare. Într-o fracțiune de secundă, figura lui, mică de statură, a crescut. Acel om, pe alocuri posomorât și cu gesturi aristocratice, renunțând la bunurile și privilegiile de clasă, a devenit un simbol și pe această cale și-a transformat foștii sclavi în soldați, pentru a împărți cu ei nenorocirile și idealurile; a trecut de la stăpân la servitor și a fost euforic. Toată lumea gândea la fel: cu Céspedes poți chiar să mori, iar restul proprietarilor de pământuri i-au urmat exemplul.
Emanciparea sclavilor a redefinit proiectul de națiune. Atitudinea lui Céspedes, ignorând înțelegerile anterioare privind data revoltei – când se încheia recolta de zahăr din 1868-1869 -, acceptând desemnarea sa ca lider și renunțând la Francisco Vicente Aguilera, va fi o sursă de controverse în rândul contemporanilor săi, și chiar și în rândul mai multora dintre ei astăzi. Faptele arată că acțiunile sale nu pot fi atribuite unor motive individuale. El era de partea celor îndrăzneți și nerăbdători, gata să nu mai piardă nici o clipă, înfruntând totul.
Această avangardă intelectuală, cultă și sensibilă, devenită cubaneză din învățăturile lui Félix Varela și José de la Luz y Caballero; care a construit o ideologie națională la căldura culturii și a științei din sălile de clasă ale liceelor; capabilă să dea substanță politică proiecțiilor sale ideologice, mărșăluia în fruntea revoluției. Și acum, stăpân pe destinul său, a avut înțelepciunea și îndrăzneala de a prezenta un proiect de țară care a emancipat sclavul și l-a transformat în soldat și tovarăș, și de a se uni cu o masă țărănească, de asemenea cubaneză și la fel de obosită de un guvern care, timp de mai bine de trei decenii, a condus națiunea cu legi speciale care legitimau deposedarea și afrontul.