Imagine: Joan Marcus
Twelfth Night continuă la Delacorte Theater, Central Park, New York, până pe 19 august 2018.
Nota stelelor: patru stele ★ ★ ★ ★ ★ ★ ✩
Compozitoarea-interpretă în ascensiune Shaina Taub a transformat Twelfth Night într-o comedie muzicală demnă de Broadway. Nu este un Shakespeare transcendent, dar este o bucată robustă de divertisment. Și, așa cum este produsă de programul Public Works al Teatrului Public, ca parte a sezonului de vară Shakespeare in the Park din Central Park din New York, devine, de asemenea, o sărbătoare comunitară veselă.
Programul Public Works, inițiat de The Public în 2012, ajunge la grupurile de cartier din oraș pentru a le implica în procesul de creație teatrală, eliminând orice idee că teatrul este o întreprindere elitistă. Acesta dezvoltă adaptări ale celor mai multe dintre piesele lui Shakespeare amestecând cetățenii cu profesioniști, iar la sfârșitul sezonului Shakespeare in the Park, o producție a preluat scena pentru câteva reprezentații.
Refacerea Twelfth Night, concepută de Taub și Kwame Kwei-Armah, a avut premiera în 2016. Kwei-Armah a realizat și regia. Acum, refacerea a fost refăcută în continuare și a primit o reprezentație completă de cinci săptămâni.
Creditul de regie este împărțit între Oskar Eustis, directorul artistic al The Public, și Kwei-Armah, care acum este ocupat și cu alte îndatoriri, ca viitor director artistic al Young Vic din Londra. Și nu atât de întâmplător, Kwei-Armah, după cum s-a relatat mai devreme în Musical Theatre Review, își începe mandatul la Young Vic în această toamnă cu o producție a acestei A douăsprezecea noapte, împărțind creditul de regizor cu Eustis.
Twelfth Night in Central Park folosește o mică armată de aproximativ 100 de neprofesioniști pentru a suplimenta actorii principali, aducând povestea lui Shakespeare la viață în termeni contemporani jucăuși. Non-profesioniștii sunt împărțiți în două ansambluri, care urcă pe scenă în serii alternative. Oricare ar fi dificultățile pe care le-ar putea prezenta o astfel de logistică, acestea sunt greu de evidențiat într-o producție fără cusur, care debordează de sentimente fericite.
Partitura grea a lui Taub are o atmosferă luminoasă și săltăreață, cu cântece de caracter de vodevil amestecate cu balade cu tentă de suflet. Există, de asemenea, mai mult decât un indiciu pentru o atmosferă de showtune de epocă.
Versurile ei – precum și dialogul ei – pornesc de la poezia lui Shakespeare, dar apoi trec la cuvintele din zilele noastre, care domină.
Numărul de deschidere îl are pe Feste, clovnul lui Shakespeare, transformat într-un boschetar din piața orașului și portretizat de nimeni alta decât efervescenta și multitasking Taub (ea cântă și la clape cu trupa de pe scenă, pe care o dirijează împreună cu ea), cântând alături de un cor de orășeni: „Dacă muzica este hrana iubirii, continuați să cântați.” Feste continuă să ne sfătuiască: „If you’re feeling blue/Baby, all you gotta do/Is take the song from the top.”
Orsino (Ato Blankson-Wood), ducele care este îndrăgostit de contesa Olivia (Nanya-Akuki Goodrich), își rezumă situația dificilă într-un refren jazzy: „The lady won’t love me back/No, no, no, the lady won’t love me back…”
Așa că, după cum probabil vă amintiți, Orsino o angajează pe Viola, nou-venită în oraș, pentru a acționa ca intermediar și a o cuceri pe dezinteresata Olivia. Problema este că Viola, supraviețuitoare a unui naufragiu care se presupune că i-a luat viața fratelui ei geamăn, s-a deghizat în tânăr pentru a-și face loc în aceste împrejurări ciudate. Arată atât de bine în travestiul ei bărbătesc, încât Olivia se îndrăgostește de ea la prima vedere.
Nikki M. James, câștigătoare a unui premiu Tony pentru The Book of Mormon, este o Viola atrăgătoare, micuță în mărime și mare în voce, găsind râsul și emoția în toată confuzia de gen care se zbenguie în spectacol.
Costumele masculine ale Violei, un costum gri închis foarte bine ajustat care o face să arate ca un tânăr diplomat, subliniază perplexitățile pe care le simte în legătură cu avansurile robustei Olivia și propriile înclinații din ce în ce mai amoroase față de romanticul Orsino. Aspectul ei este, de asemenea, un contrast eficient față de hainele de stradă contemporane colorate purtate de majoritatea celorlalți din distribuție.
Costumele sunt semnate de Andrea Hood. Ele sunt puse frumos în evidență de aspectul palatinal al exteriorului casei Oliviei, care domină scenografia lui Rachel Hauck, împreună cu flora naturală din împrejurimile Central Park.
Râsul ia amploare cu locuitorii gospodăriei Oliviei: Toby Belch, pungașul și mulțumitorul Toby Belch, interpretat cu o efervescență zgomotoasă de Shuler Hensley; Maria, menajera Oliviei și principala iubită a lui Toby, interpretată de Lori Brown-Niang; și Sir Andrew, un pretendent nefericit pentru Olivia, interpretat de Daniel Hall.
Cel mai proeminent este intendentul oficios și puritan al Oliviei, Malvolio, întruchipat cu toată oficiositatea cuvenită de Andrew Kober. Comportamentul îngâmfat se transformă însă în amețeală atunci când este păcălit să creadă că este obiectul afecțiunii Oliviei. Este un moment care duce la cel mai flagrant număr de producție din spectacol, când ansamblul i se alătură lui Kober cu pălării de sus și pantofi moi pentru a visa la viața lui ca soț al Oliviei.
Aici și în alte părți ale spectacolului, coregrafia lui Lorin Latarro este un hip-hop de bază, dar să o vezi interpretată la unison de o legiune de aproximativ 50 de oameni entuziaști de toate vârstele, formele și mărimile, este destul de impresionant. Așadar, jos pălăria în fața tuturor acestor cetățeni de joc, așa cum sunt sigur că londonezii o vor înclina pe a lor atunci când Twelfth Night va ajunge la Young Vic.
Ron Cohen