Încă o dată, din Federalistul nr. 22:
Toată ideea de proporție și orice regulă de reprezentare echitabilă conspiră pentru a condamna un principiu care acordă Rhode Islandului o pondere egală în balanța puterii cu Massachusetts, sau Connecticut, sau New York; și lui Delaware o voce egală în deliberările naționale cu Pennsylvania, sau Virginia, sau Carolina de Nord. Aplicarea sa contrazice maxima fundamentală a guvernării republicane, care cere ca simțul majorității să prevaleze. Sofisticații pot răspunde că suveranii sunt egali și că o majoritate a voturilor statelor va fi o majoritate a Americii confederate. Dar acest tip de prestidigitație logică nu va contracara niciodată sugestiile clare ale justiției și ale bunului simț. Se poate întâmpla ca această majoritate de state să fie o mică minoritate din poporul Americii; iar două treimi din poporul Americii nu vor putea fi convinse prea mult timp, pe baza unor distincții artificiale și a unor subtilități silogistice, să își supună interesele gestionării și dispoziției unei treimi.
Hamilton a urât – a urât compromisul prin care Convenția Constituțională a fost șantajată să acorde fiecărui stat același număr de senatori, indiferent de populație. În eseul citat mai sus, el se manifestă aparent împotriva Articolelor Confederației. Evident, însă, argumentul său s-ar aplica cu aceeași forță articolului I, secțiunea 3 din Constituție, pe care el, James Madison și John Jay îl mâzgăleau nebunește în apărarea lui.
Hamilton și Madison (apropo, și Washington, de asemenea; nu sunt sigur în ceea ce-l privește pe Jay) au favorizat puternic ceea ce se numea atunci „reprezentare proporțională”. (R.P.R. modernă, conform căreia locurile legislative sunt distribuite aproximativ în funcție de cotele agregate ale partidelor din voturi, nu fusese încă inventată). Asemeni lui Obama, ei s-au forțat să plătească ceea ce știau că este un preț corupt și imoral pentru a obține o înțelegere abia acceptabilă – înțelegere pe care au vândut-o, asemenea lui Obama, ca pe o soluție bună, cu spirit public.
Când a venit momentul să decidă cine va scrie eseul care să apere prevederea de doi senatori pe stat, Madison a tras paiul cel mai scurt. În Federalistul nr. 62, micuțul Jemmy nu s-a obosit să-și ascundă lipsa de entuziasm pentru această sarcină:
Egalitatea reprezentării în Senat este un alt punct, care, fiind în mod evident rezultatul unui compromis între pretențiile opuse ale statelor mari și ale celor mici, nu necesită prea multă discuție.
Doar o mică discuție, în care Madison a recunoscut cu franchețe că înțelegerea a fost un târg politic care nu a avut nimic de-a face cu înaltele principii republicane sau cu teoria democratică. Ar fi lipsit de sens, scria el,
să încercăm, după standardul teoriei, o parte a Constituției care este recunoscută de toată lumea ca fiind rezultatul, nu al teoriei, ci „al unui spirit de prietenie și al acelei deferențe și concesii reciproce pe care particularitatea situației noastre politice o făcea indispensabilă”. Un guvern comun, cu puteri egale cu obiectele sale, este cerut de vocea și, cu atât mai tare, de situația politică a Americii. Un guvern întemeiat pe principii mai conforme cu dorințele statelor mari nu are șanse de a fi obținut de la statele mici. Singura opțiune, așadar, pentru cei dintâi este între guvernul propus și un guvern și mai inacceptabil. În această alternativă, sfatul prudenței trebuie să fie acela de a îmbrățișa răul cel mai mic; și, în loc să se complacă într-o anticipare inutilă a posibilelor nenorociri care pot rezulta, să contemple mai degrabă consecințele avantajoase care pot califica sacrificiul.
Cu alte cuvinte, statele mici au făcut o cerere nenegociabilă. Madison, Hamilton și ceilalți adulți și-au dat seama că singura alternativă la a ceda era eșecul Convenției și revenirea la Articolele Confederației, ceea ce ar fi fost chiar mai rău decât un guvern cu un Senat dat peste cap. Așa că au cedat, iar acum fac tot posibilul să nu-și mai facă griji în legătură cu Senatul și să se concentreze asupra aspectelor bune ale noii configurații guvernamentale propuse, care va fi probabil mai puțin rea („răul cel mai mic”) decât status quo.
.