Aveam 16 ani.
Mi s-a dat un nume nou și apoi am fost drogată. Nu mi-a plăcut perfuzia. Tatăl meu m-a ținut de mână, dar am început să devin foarte agitată. Mi-au mărit doza de droguri și m-au dus cu rotile. Îmi era foarte frig, așa că mi-au dat o pătură. Am numărat invers de la 100…99…98…
Sfârșitul.
Sfârșitul vieții primului meu copil.
Întotdeauna a fost ciudat pentru mine când eram însărcinată cu primul meu născut, pentru că oamenii mă întrebau mereu: „Este primul tău copil?”. Am urât această întrebare. Nu știam cum să răspund.
„Um, nu, mi-am ucis primul copil, acesta va fi al doilea”. Asta nu ar fi mers. „Primul meu este în rai.” Nici asta nu va funcționa, oamenii vor crede că am pierdut sarcina. Am ajuns la: „Acesta este primul copil al meu și al soțului meu.”
Au trecut 23 de ani de când am făcut avort. Chiar dacă am fost iertată și eliberată din robia în care am fost odată, amintirile acelei perioade din viața mea și decizia mea fatală încă mă dor atât de adânc la aducere aminte.
Niciodată nu voi uita când l-am sunat pe tatăl meu să-i spun că sunt însărcinată. A fost atât de bun și de iubitor cu mine. De asemenea, nu voi uita niciodată cuvintele care au ieșit din gura bunicii mele când i-am spus același lucru: „Voi avea eu grijă de el”. Ce?” „Nu, păstrez copilul.”
Trei luni mai târziu avea grijă de „el”.
Cele trei luni în care am fost însărcinată când aveam 16 ani au fost probabil cele mai grele trei luni din viața mea. Eram foarte bolnavă, mă simțeam foarte singură și eram ruptă în direcții pentru care nu eram pregătită. Toată lumea avea o soluție la „problema” mea, dar nimeni nu voia să o audă pe a mea. Am vrut să păstrez copilul… la început. M-am gândit că aș putea să mă căsătoresc și să întemeiez o familie. După ce am vorbit cu alții și mi-au spus cum aș fi pierdut lucruri atât de importante dacă aș fi avut un copil, cum ar fi balul de absolvire, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aș da copilul cuiva care nu poate avea copii. Nu, oamenilor nu le-a plăcut nici această idee. În acest timp, mama mea a ieșit total din situație. Aproape că a devenit insensibilă la toată povestea asta. Avea proprii ei demoni de înfruntat și nu se putea ocupa de ai mei. Tatăl meu, un tată minunat, a decis că avortul era probabil cea mai bună alegere. Nu cred că el chiar credea asta, dar avea propriile presiuni. O persoană din viața mea chiar a vrut copilul pentru ea, dar eu nu puteam suporta ca acea persoană să îmi crească copilul. Am menționat că bunica mea, pe care o credeam „prietena mea cea mai bună”, a încetat să mai vorbească cu mine în această perioadă? Nici măcar nu se uita la mine. Picătura care a umplut paharul a fost când cealaltă bunică a mea a venit să mă viziteze. Ea m-a convins că avortul ar fi într-adevăr cea mai bună decizie. Mi-a vorbit cu atâta amabilitate și mi-a arătat dragoste. Eram disperată după orice semn că eram iubibilă în acel moment, așa că am fost de acord atunci și acolo să fac avort.
Am mers la medicul care urma să facă avortul. El a avut tupeul să-mi spună: „doar un prost face aceeași greșeală de două ori”. Părea atât de înțelept… Mă întreb câte greșeli a făcut de-a lungul vieții sale.
În noaptea dinaintea „procedurii” i-am cerut copilului să mă ierte. M-am ținut de burtică și am plâns.
A sosit ziua și tatăl meu m-a însoțit la spital. Da, la spital, nu la clinica locală de avorturi. Doctorul a crezut că mi-ar fi mai bine să fiu la un spital unde aș putea fi complet adormită… drogată până la inconștiență. Mi-a schimbat chiar și numele, ca să nu existe nicio înregistrare că am făcut avort… Aveam o familie destul de importantă. În acea după-amiază nu eu am făcut avort, ci Sandy Charles. Sandy Charles a renunțat la speranță în acea zi… Sandy Charles i-a lăsat să îi bage un ac în braț, droguri în vene și un criminal în domeniul ei privat. Sandy Charles și-a oferit copilul spre sacrificare.
Am dormit două zile. Când m-am trezit eram la bunica mea, cea care înainte nu-mi vorbea, dar care acum îmi servea pâine prăjită cu un zâmbet. Mă mutasem la ea… era mai bine așa. Am mâncat pâinea prăjită. Nu s-a vorbit niciodată nimic despre avortul meu. Era o nouă zi. Era ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Dincolo de fluorescența fioroasă
mi-a oferit mâna pe care să o țin
mi-a oferit stabilitate și calm
și eu îi striveam palma
prin ciupit…trăgând un ghiont
surâsul meu neconvingător
pe acel câmp de luptă steril care vede
numai victime
niciodată eroi
inima mea a ajuns la zero absolut
-Ani Difranco
Era în ultimul meu an de facultate. Lacrimile îmi curgeau pe față în timp ce cădeam în genunchi plângând, strigând către Domnul: „ce este în neregulă cu mine?! Sunt la fundul sacului și nu mai pot coborî. Te rog să mă ajuți”. Întunericul s-a strecurat peste tot în spiritul meu și eram epuizat. Ochii mi se întunecau și oasele mele abia îmi mai puteau susține carnea. Eram într-o groapă a disperării.
„Am așteptat cu răbdare pe Domnul; El s-a întors la mine și mi-a auzit strigătul…”
Voiam să fiu consilier și aveam nevoie de ceva experiență pentru CV-ul meu. Știam de un mic loc la două străzi de apartamentul meu care ar putea să-mi ofere un stagiu. În timp ce citeam cererea lor, una dintre întrebări m-a frapat: „Ce știi despre avort?”. M-am gândit: „Nimic… hmmm… mai bine îmi iau o carte despre asta”. Da, eram atât de detașată. Am găsit o carte numită „Forbidden Grief, The Unspoken Pain Of Abortion” (Durerea interzisă, durerea nespusă a avortului) și mi-am propus să o citesc pentru a putea scrie un răspuns la întrebarea din aplicație. M-am dus la o mică cafenea, m-am așezat pe un scaun confortabil, cu carnețelul și pixul gata să iau notițe. În acea zi, însă, nu cerneala a umplut hârtia, ci lacrimile. M-am aflat față în față cu durerea mea ascunsă.
„El m-a ridicat din groapa vâscoasă, din noroi și din mocirlă…”
M-am întors la micul local aflat la două străzi de apartamentul meu. S-a întâmplat să fie o clinică de criză de sarcină. S-a întâmplat, de asemenea, să fie un loc care avea o femeie minunată, bună, blândă și iubitoare care consilia femeile post-avort. I-am spus: „Cred că Domnul vrea ca eu să mă ocup de avortul meu”. Ea m-a luat sub aripa ei în timp ce parcurgeam studiul biblic, Forgiven and Set Free (Iertat și eliberat). Mi-a oferit un loc sigur în care să experimentez fără rușine toate emoțiile mele – negare, furie, depresie… (da, eram un exemplu perfect al etapelor durerii). Am putut să-mi recunosc păcatul, să-mi jelesc pierderea și să accept iertarea și harul. În sfârșit am simțit că picioarele mele începuseră să fie înfipte în ceva… cineva real.
„El mi-a pus picioarele pe o stâncă și mi-a dat un loc ferm unde să stau…”
Pot îmbrățișa femei. Ha! Știu că sună amuzant, dar acesta este unul dintre modurile în care am fost vindecat. O parte din durerea mea includea o neîncredere în femei și dacă una încerca să mă îmbrățișeze, chiar și o prietenă, mă înțepeneam. Eram atât de zidit. Acum, dacă mă întâlnești vreodată, te rog să-mi dai o îmbrățișare mare și mă voi topi. Sunt, de asemenea, capabil să mă uit la reclame pro-viață și să nu părăsesc camera. Pot să zâmbesc când văd copii mici, în loc să lăcrimez. Pot să-mi îmbrățișez pe deplin proprii mei copii, știind că este în regulă să mă bucur de ei, Dumnezeu nu mă va pedepsi pentru păcatul meu de a face avort – Isus Hristos a luat deja această pedeapsă pentru mine pe cruce. Sunt liberă. Știți ce altceva? Pot să-mi spun povestea. Sunt acoperită de har și protecție… sunt iubită și iertată. Rușinea pe care o purtam cândva zace la picioarele crucii; Satana nu mai are nicio putere asupra mea. Dumnezeu este singurul care are autoritatea de a-mi spune cine sunt…și eu sunt a Lui.
„El a pus un cântec nou în gura mea, un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți vor vedea, se vor teme și se vor încrede în Domnul.” Psalmul 40: 1-3
Ca un fel de addendum, vreau să împărtășesc un lucru frumos și profund pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mine. Unul dintre lucrurile pe care voiam neapărat să le știu era sexul copilului meu, ca să-i pot da un nume. Domnul mi-a dat un vis. În visul meu, un băiat blond, cu părul blond și ochi albaștri strălucitori, de vreo șapte sau opt ani, mă îmbrățișa și îmi spunea că este în regulă. Eu îi tot spuneam că îmi pare rău, dar el îmi tot spunea că e în regulă și că mă va revedea într-o zi. Numele lui era David.
„El vindecă pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile.” Psalmul 147:3