Bookshelf

Funcțiile neurotransmițătoare ale sistemului motor visceral sunt de o importanță enormă în practica clinică, iar medicamentele care acționează asupra sistemului autonom sunt printre cele mai importante din arsenalul clinic. Mai mult, transmițătorii autonomi au jucat un rol major în istoria eforturilor de înțelegere a funcției sinaptice. În consecință, neurotransmisia în sistemul motor visceralmerită un comentariu special (a se vedea, de asemenea, capitolul6).

Acetilcolina este neurotransmițătorul primar atât al neuronilor preganglionari simpatici cât și parasimpatici. Receptorii nicotinici de pe celulele ganglionare autonome sunt canale ionice legate de ligand care mediază un așa-numit EPSP rapid (foarte asemănător cu receptorii nicotinici de la joncțiunea neuromusculară). În schimb, receptorii muscarinici de acetilcolină de pe celulele ganglionare sunt membri ai familiei de receptori legați de proteina G cu 7-transmembrane și mediază răspunsuri sinaptice mai lente (a se vedea capitolele 7 și 8). Acțiunea principală a receptorilor muscarinici din celulele ganglionare autonome este de a închide canalele K+, făcând neuronii mai excitabili și generând un EPSP prelungit. Ca urmare a acestor două tipuri de receptori de acetilcolină, sinapsele ganglionare mediază atât excitația rapidă, cât și o modulare mai lentă a activității celulelor ganglionare autonome.

Efectele postganglionare ale celulelor ganglionare autonome asupra mușchiului lor neted, a mușchiului cardiac sau a țintelor glandulare sunt mediate de doi neurotransmițători primari: norepinefrina (NE) și acetilcolina (ACh). În cea mai mare parte, celulele ganglionare simpatice eliberează noradrenalină asupra țintelor lor (o excepție notabilă este inervația simpatică colinergică a glandelor sudoripare), în timp ce celulele ganglionare parasimpatice eliberează de obicei acetilcolină. După cum era de așteptat din cele de mai sus, acești doi neurotransmițători au, de obicei, efecte opuse asupra țesutului lor țintă – contracție versus relaxare a mușchilor netezi, de exemplu.

După cum este descris în capitolele 6-8, efectele specifice ale ACh sau ale NE sunt determinate de tipul de receptor exprimat în țesutul țintă și de căile de semnalizare din aval la care sunt legați acești receptori. Țintele periferice simpatice periferice au, în general, două subclase de receptori noradrenergici în membranele lor celulare, denumite receptori α și β. La fel ca și receptorii ACh minimuscarinici, atât receptorii α și β, cât și subtipurile lor aparțin clasei de receptori de suprafață celulară cuplați cu proteina G cu 7 transmembrane. Distribuția diferită a acestor receptori în țintele simpatice permite o varietate de efecte postsinaptice mediate de noradrenalina eliberată de terminațiile nervoase simpatice postganglionare (tabelul 21.2).

Efectele acetilcolinei eliberate de celulele ganglionare parasimpatice asupra mușchilor netezi, mușchiului cardiac și celulelor glandulare variază, de asemenea, în funcție de subtipurile de receptori colinergici muscarinici care se găsesc în ținta periferică (tabelul 21.3). Cele două subtipuri majore sunt cunoscute sub denumirea de receptori M1 și M2, receptorii M1 găsindu-se în principal în intestin, iar receptorii M2 în sistemul cardiovascular (o altă subclasă de receptori muscarinici, M3, apare atât în mușchiul neted, cât și în țesuturile glandulare). Receptorii muscarinici sunt cuplați la o varietate de mecanisme de transducție a semnalului intracelular care modifică conductanțele canalelor K+ și Ca2+. Aceștia pot, de asemenea, să activeze oxidul citric sintetaza, care promovează eliberarea locală de NO în unele țesuturi țintă parasimpatice (a se vedea, de exemplu, secțiunea privind controlul autonom al funcției sexuale).

În contrast cu răspunsurile relativ restrânse generate de noradrenalina și acetilcolina eliberate de celulele ganglionare simpatice și, respectiv, parasimpatice, neuronii sistemului nervos enteric obțin o diversitate enormă de efecte țintă în virtutea multor neurotransmițători diferiți, dintre care cei mai mulți suntreneuropeptide asociate cu grupuri de celule specifice fie din plexul mienteric, fie din plexul submucos menționat anterior. Detaliile acestor agenți și acțiunile lor depășesc sfera de aplicare a acestei expuneri introductive.

.