La începutul secolului al XX-lea a existat o nevoie tot mai mare în paleoantropologie și arheologia preistorică de a găsi o modalitate de datare a fosilelor și artefactelor pentru a cunoaște vârsta anumitor specimene, dar, mai important, pentru a stabili o cronologie absolută pentru preistoria umană. Metodele de datare cu radiocarbon și cu potasiu-argon au revoluționat paleoantropologia în ultima jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, înainte de inventarea acestor metode, au existat încercări de a concepe mijloace chimice de datare a oaselor fosile. Colaborarea dintre Emile Rivière și Adolphe Carnot în anii 1890 a dus la dezvoltarea metodei de datare cu fluor, dar abia în anii 1940 această metodă a fost îmbunătățită și implementată pe scară largă de Kenneth Oakley pentru a rezolva o serie de probleme în paleoantropologie, inclusiv controversa privind Omul din Piltdown. Invenția metodei de datare cu fluor a marcat un progres semnificativ în încercarea de a obține o datare absolută în paleoantropologie, dar evidențiază, de asemenea, probleme și aspecte interesante legate de capacitatea paleoantropologilor și a chimiștilor de a reuni competențe și cunoștințe diferite pentru a dezvolta și aplica cu succes metoda de datare cu fluor.