Abstractul este un termen folosit pentru a descrie poezia în care calitatea auditivă are o importanță egală sau mai mare decât sensul.
Istorie
Termenul de poezie abstractă a intrat în uz în anii 1920, când poeta engleză Dame Edith Sitwell a inventat expresia pentru a descrie lucrările pe care începuse să le scrie. Stillwell s-a remarcat prin capacitatea sa de rebeliune, apărând ca unul dintre cei mai importanți poeți sociali ai vremii sale.
Începând prin a se inspira din operele lui T. S. Elliot și W. B. Yeats, Sitwell s-a născut într-o familie literară notorie. Tatăl ei a fost un scriitor anticar, iar frații ei, Sir Osbert și Sir Sacheverell Sitwell, se vor bucura, de asemenea, de succes în domeniul jurnalismului, al poeziei și al criticii de artă, deși Edith Sitwell este cea care poate că a fost cea mai influentă în domeniul ei.
Sitwell a interpretat „Fațada” pentru prima dată în 1922, cu acompaniament muzical scris de William Walton, un compozitor distins. Răspunsul a fost ostil. Sitwell își amintește că a fost forțată „să se ascundă în spatele cortinei. O bătrână aștepta să mă bată cu o umbrelă.”
În ciuda acestui fapt, Sitwell s-a angajat într-o perioadă de experimente sălbatice, subliniind importanța sunetului în poezie, în opoziție radicală cu mișcarea Imagismului, condusă de Ezra Pound. În această privință, Sitwell ar putea fi considerat cel mai timpuriu „Performance Poet” contemporan, deși acest termen nu a fost folosit până în anii 1980. Poeții își interpretau opera de secole, dar accentul pus de Sitwell pe calitatea auditivă a operei – în loc de semnificație – poate fi resimțit și astăzi în opera multor interpreți.
În 1949, în timp ce se afla la New York, Sitwell a interpretat „Fațada” cu mare succes, iar în retrospectivă, opera ei este adesea umbrită de moștenirea sa. În această perioadă postbelică, Sitwell a afișat un mare grad de măiestrie tehnică și spiritualitate. A devenit doamnă în 1954.
Sitwell a fost totuși departe de a fi singura poetă abstractă, și mulți susțin că rădăcinile acestei forme se află în vechile tradiții de poezie orală. Dadaiștii și futuriștii începuseră să experimenteze cu efecte audio, scriind compoziții care se concentrau pe sunetul pur.
Futuristul italian Filippo Tommaso Emilio Marinetti descoperise că onomatopeea era utilă pentru a descrie Bătălia de la Tripoli, în care servise ca reporter militar, după ce se afirmase deja ca scriitor de valoare. Opera sa semăna mai mult cu transcrieri ale sunetului bătăliei decât cu orice altă poezie de război.
Dadaiștii au explorat sunetul ca mediu mai abstract, începând cu Hugo Ball, considerat adesea fondatorul Dada, când și-a prezentat „Versuri fără cuvinte” la un Cabaret Voltaire în 1926. Dadaiștii aveau să creeze o serie de subgenuri de poeme sonore, inclusiv Poezia Bruitistă, care era destul de asemănătoare cu poeziile futuriste, Poezia Simultană, în care o lucrare era recitată de mai mulți vorbitori în mai multe limbi în același timp, și Poezia de Mișcare, în care poezia era însoțită de mișcări primitive care nu puteau fi considerate dans.
În timp ce se vorbește mult despre poeții bărbați de la începutul secolului al XX-lea, poezia abstractă s-a bucurat de o imensă influență feminină, cu o serie de scriitoare notabile și de succes în acest domeniu, printre care Else Lasker-Schüler și baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven.
Forma
Poezia abstractă nu este o formă prescrisă. Nu există reguli de respectat. În schimb, sarcina este de a trece dincolo de cuvinte pentru a crea ceva în contextul scrierii și interpretării care folosește aceste medii ca instrumente, dar nu este legat de ele.
În multe feluri, poezia abstractă este asemănătoare cu compoziția muzicală Avant Garde – notații muzicale care caută să se îndepărteze de teoria muzicală convențională.
Un scriitor aspirant de poezie abstractă poate dori să se înregistreze pe sine încercând să scoată un sunet pe care nimeni nu l-a mai scos până acum, inventând cuvinte noi sau decupând litere din reviste și aranjându-le la întâmplare și recitând haosul rezultat.
Utilizare
A atribui un scop poeziei abstracte pare să nu-i atingă scopul. Cu fiecare nouă compoziție, scopul este inventat din nou, astfel că un poem ar putea avea intenția de a recrea sunetul unui robinet care picură, pentru a explora mondenitatea vieții domestice, în timp ce altul poate încerca să imite tunurile pentru a ilustra ororile războiului, sau să inventeze cuvinte noi pentru a descrie unicitatea experienței de existență a unui individ.
Aș sfătui să nu se facă pur și simplu sunete de dragul de a le face, cu excepția cazului în care acesta este însuși scopul recunoscut. Luați în considerare motivul și apoi decideți dacă experimentarea a reușit să capteze acest lucru.