Există un pasaj în „Așa grăit-a Zarathustra” în care Friedrich Nietzsche descrie evoluția spirituală a omului din copilărie până la bătrânețe. El începe pasajul arătând cum un copil își petrece primii ani ca un colecționar de îndatoriri, de traume și de cuvântul „Nu”, și cum se aseamănă cu cel al unei cămile, un animal de povară care trebuie să poarte tot ceea ce îi este aruncat în spate. Copilul este transformat în cămilă de către balaurul societății, care poartă numele de „Tu trebuie”, iar pe fiecare dintre solzii balaurului există legi și instrucțiuni care declară ceea ce nu trebuie să faci. Cu toate acestea, în cele din urmă, copilul mic va începe să pună la îndoială autoritatea societății sale; se va întreba de ce poartă o povară atât de grea și, dacă este atent la ceea ce îl înconjoară, se va instala un sentiment de deziluzie, pentru că vede monotonia lumii pentru care a fost condiționat, vede consecințele anilor în care a cedat în fața balaurului și simte că a fost trădat cumva, că ceea ce i-a fost promis de societate nu a fost livrat.
Și atunci își va observa condiționarea, toate limitele și așteptările care îl întemnițează, iar el va ceda în cele din urmă și va cădea în genunchi, aruncându-și povara din spate și pe deșertul de sub el. Acesta este primul semn al maturității, denumit de Joseph Campbell „chemarea la aventură”, și este stadiul vieții în care băiatul pornește pe cont propriu în deșert și mărșăluiește spre marele balaur al lui „Tu trebuie”. În acest moment, tânăra cămilă se află în fața a două opțiuni: Fie continuă să existe ca animal de povară și îi permite balaurului să-i conducă viața, fie, asemenea Sfântului Gheorghe și lui Apollo, îl ucide pe balaur și devine leu, monarhul propriului regat:
„Aici spiritul”, scrie Friedrich Nietzsche, „devine un leu care vrea să-și cucerească libertatea și să fie stăpân…
Cine este marele balaur pe care spiritul nu-l va mai numi stăpân și va pleca? ‘Tu vei fi’ este numele marelui balaur.
Dar spiritul leului spune: ‘Eu voi fi’.”
– Așa grăit-a Zarathustra
După cum voi menționa mai târziu, mitul eroului este o rezervă a omului care se maturizează, a omului care abia a părăsit îmbrățișarea mamei sale. Odată ce eroul își încheie misiunea și intră în faza de maturitate a vieții, acest mit își pierde relevanța. Dar, este firesc ca un tânăr să se gândească la viața sa în raport cu călătoria eroului, și tocmai acesta este scopul mitului eroului: Conștientizarea propriilor forțe și slăbiciuni și dezvoltarea propriei conștiințe de sine, astfel încât să ne putem orienta în mod corespunzător. Mitul eroului funcționează ca o oglindă pentru adevăratul sine – ne permite să vedem unde ne situăm în călătorie și unde trebuie să mergem și cum să ajungem acolo.
Pentru a naviga prin călătoria eroului și a învinge balaurul, este necesar ca tinerii, scrie Carl Jung, să-și canalizeze energia într-o disciplină de un anumit fel. Bărbații își descoperă însemnătatea cu cât se ridică mai sus în vocația aleasă, așa cum soarele strălucește cel mai mult atunci când atinge punctul cel mai înalt, în jurul prânzului, și, pe măsură ce devin distinși în arta lor, se eliberează și ei de sub stăpânirea maselor – de povara lui „Tu trebuie”. Fiecare om are o oarecare înțelegere a ceea ce ar putea fi chemarea sa și este de preferat să urmeze meseria spre care este înclinat. Aici stă un argument pentru meseriile tradiționale, cum ar fi tâmplăria, zidăria, instalațiile sanitare și tencuiala, care au fost, în mod stupid, devalorizate de la expansiunea urâtă și umflată a învățământului superior, o iluzie celebră care, fără îndoială, se va prăbuși în anii următori. Dar urmărirea măiestriei în general, credea Carl Jung, înrădăcinează individualitatea unui om în conștiința de masă a culturii și construiește o încredere în propriile puteri. Fără un scop oarecare, oamenii nu au nimic care să le apere personalitatea împotriva conformismului lui „Tu trebuie” și nimic care să îi oprească să mediteze inutil asupra unor întrebări existențiale care nu poartă niciun răspuns. Dacă nu există un canal prin care masculinul să-și exprime furia și forța, atunci energia va urca în minte și se va manifesta prin gândire nesfârșită, infinită, prin cea mai neplăcută suferință.
Dar balaurul este cel care definește pragul adolescenței, pentru că este primul prag în afara nașterii care implică o redeșteptare, o lepădare a limitelor și presupunerilor impuse în copilărie – este etapa în care băiatul învață să spună „vreau” în fața marelui balaur. Ceva din noi își dorește să rămână copil, iar mulți oameni se agață de promisiunile copilăriei pe tot parcursul vieții lor și nu ajung niciodată la maturitate, preferând în schimb să se așeze în incinta sigură a îmbrățișării mamei lor. Cei mai mulți se tem de responsabilitatea libertății și a consecințelor, dar dacă un om continuă să se agațe de iluziile copilăriei sale, atunci va refuza să își extindă conștiința dincolo de limitele înguste ale adolescenței sale și nu va descoperi niciodată marginea temerilor sale. Este un lucru trist să-i văd pe cei de vârsta mea care nu pot îmbrățișa minunea și potențialul vieții, în parte pentru că ei sunt, într-adevăr, potențialul deplin, dar și pentru că viața de astăzi este mult mai abundentă decât a fost în trecut.
Acum, în acest punct aș dori să abordez pragul final al vieții – adică vârsta ispășirii și a înțeleptului bătrân. În triburile primitive, scrie Carl Jung, bătrânii au fost întotdeauna gardienii sacri ai legii comune și lumina călăuzitoare pentru generațiile mai tinere. Dar ce rol îndeplinesc ei astăzi? Unde sunt înțelepciunea și misterele bătrânilor noștri? Din nefericire, vârstnicii se regăsesc în interiorul unei mașinării care îi obligă să concureze cu tinerii, iar dacă sunt prea bătrâni pentru a concura, atunci sunt scoși din comunitate și duși în centre de îngrijire, pentru că, în zilele noastre, cei care nu aduc valoare economică sunt doar o povară.
Nu există fericire în a te lupta cu dragonii toată viața; nu poți trăi seara așa cum ai trăit dimineața. Desigur, nu pot vorbi cu prea multă eleganță despre bătrânețe, pentru că încă nu am trecut acest prag final; încă îmi intru în propria suveranitate. Cu toate acestea, merită să înveți despre această etapă pentru a fi conștient de ceea ce va urma. Seara vieții, scrie Jung, ar trebui să fie o celebrare a ceea ce a devenit și o oportunitate pentru o creativitate veșnică, pentru că bătrânul nu mai este un participant la realizarea vieții – pentru că el și-a realizat deja viața. El ar trebui să renunțe la lucrurile acestei lumi și la tot ceea ce a realizat în viața anterioară și ar trebui să își permită să își coboare energia, să coboare în interior și să lase jocul vieții celor care mai au de dovedit. Și, pe măsură ce renunță, el se transformă din nou și se întoarce în lume ca un copil, dar de data aceasta este un copil cu experiența cămilei și înțelepciunea leului, capabil să transmită înțelepciunea celor care se află la începutul călătoriei lor.
Copiii cresc din inconștient, dar bătrânii trebuie să coboare în inconștient; ambele praguri – creșterea și coborârea – necesită curajul de a lăsa în urmă lumea cunoscută și de a trece în necunoscut. Copilul și bătrânul trăiesc fără probleme conștiente sau incertitudini legate de viitor, iar în timpul după-amiezii vieții este momentul în care problemele abundă. La apogeu mărșăluim spre balaur și ne scrijelim numele în peisaj, și numai după ce am oferit lumii darul nostru și am „umplut paharul vieții” vom putea întâmpina venirea bătrâneții. Acesta este, într-adevăr, marele ciclu al vieții, cele trei metamorfoze ale omului – când „spiritul devine o cămilă, cămila un leu, iar leul, în sfârșit, un copil.”
.