„Observați cum Maistre nu consideră valabile acțiunile poporului pentru că acesta a comis o crimă împotriva națiunii prin subminarea suveranului său.”
Introducere
În ultimele câteva luni m-am pregătit pentru publicarea celor două cărți ale mele despre conservatorismul postmodern. Prima se numește „Ce este conservatorismul postmodern?”: Essays on Our Hugely Tremendous Times și este o colecție de eseuri pentru Zero Books. Aceasta este concepută ca o introducere mai informală în acest subiect. Cel de-al doilea, The Rise of Post-Modern Conservatism (Ascensiunea conservatorismului postmodern pentru Palgrave MacMillan), este o monografie mai academică care schițează o teorie critică a societății neoliberale și a culturii postmoderne. Scopul meu este de a demonstra cum pot apărea mișcări reacționare într-un astfel de context. Dar cartea dezvoltă, de asemenea, o scurtă genealogie a conservatorismului postmodern, urmărind elemente ale acestuia până la gândirea lui Edmund Burke, Michael Oakeshott, Lord Devlin și a altor personalități. Scopul meu cu această abordare genealogică nu este de a stabili că aceste figuri sunt conservatori postmoderni în gestație – ci mai degrabă de a arăta cum elemente ale gândirii lor ar putea suferi mutații în această direcție în condițiile sociale și culturale corecte.
Cel mai evident precursor al conservatorismului postmodern nu a fost, de fapt, niciuna dintre aceste figuri, ci mai degrabă un nobil minor din Savoia. Mă refer, desigur, la Joseph de Maistre, faimosul Joseph de Maistre, salutat de Isaiah Berlin ca fiind figura-cheie a contra-iluminismului și un predecesor al multor forme de politică reacționară. În aceste două eseuri, voi discuta despre modul în care perspectiva lui Maistre a anticipat apariția conservatorismului postmodern și, în același timp, despre modul în care aceasta este fundamental limitată ca abordare a lumii și a societății. Speranța mea este că acest lucru va oferi un sentiment de claritate și continuitate istorică atunci când se evaluează situația contemporană
Joseph de Maistre, omul
Joseph de Maistre s-a născut în nobilimea din Regatul Piemontului și Sardiniei în 1753. Tatăl său a fost senator și mai târziu a fost promovat la rangul de conte de către rege. Maistre a primit o educație bună, probabil din partea iezuiților. Acest lucru ne poate înclina să îl interpretăm ca pe un conservator cvasi-scolastic în linia lui Ignațiu de Loyola. Și, într-adevăr, există ceva din respectul părintelui Bisericii pentru autoritate în opera lui Maistre. Dar ceea ce este paradoxal de inedit la Maistre este modul în care a ajuns să apere violent trecutul folosind mijloace intelectuale extrem de inedite. Proza măreață și magistrală a scrierilor iezuite nu se regăsește nicăieri în opera sa. În schimb, avem parte de denunțuri, de insulte usturătoare și de dualisme apocaliptice.
În spatele majorității analizelor lui Maistre se află ceva din denunțarea lui Socrate de către publicul atenian ca fiind un „corupător al tinereții”.
Așa cum ne-am putea aștepta, perspectiva lui Maistre a fost la fel de mult modelată de temperament și situație ca și de reflecție. Inițial, el a fost un susținător foarte călduț al reformelor liberale și chiar a fost de acord cu convocarea de către Ludovic al XVI-lea a Statelor Generale. Deși este posibil ca acest lucru să se fi datorat, în parte, faptului că familia sa deținea terenuri în Franța și urma să beneficieze de o reprezentare sporită. Din păcate, acest flirt cu Iluminismul s-a oprit brusc când a izbucnit Revoluția Franceză. Maistre a fost îngrozit de această evoluție și și-a făcut rapid un nume ca apărător pasionat al autorităților tradiționale. Războaiele revoluționare au afectat poziția familiei sale, iar el și-a petrecut o mare parte din această perioadă lucrând în exil pentru regele Piemontului și Sardiniei, în timp ce scria note critice despre evenimentele din lume. În cele din urmă, a ajuns în Rusia, unde spera să găsească un popor religios bun, lipsit de pata Iluminismului. A fost din păcate dezamăgit, iar meditațiile adesea critice ale lui Maistre asupra societății rusești au ajuns în Război și pace a lui Tolstoi. Norocul familiei sale s-a refăcut în mare parte odată cu înfrângerea lui Napoleon în 1815. La moartea sa, în 1821, Maistre ar fi putut să simtă o oarecare satisfacție văzând cum monarhia franceză a fost restaurată, iar schimbările Revoluției aparent inversate. Desigur, acesta a fost un gând melancolic din partea multor reacționari, deoarece s-a dovedit că geniul nu a putut fi niciodată pus complet înapoi în sticlă.
Ca gânditor, Maistre întruchipează foarte bine caracterizarea lui Corey Robin în The Reactionary Mind. El este cu totul altceva decât preocupat de consecvență sau de rigoare filosofică, uneori chiar respingând filosofia în ansamblu pentru tendința sa de a-i face pe indivizi sceptici față de autoritățile politice și epistemice. În spatele majorității analizelor lui Maistre se află ceva din denunțarea lui Socrate de către publicul atenian ca fiind un „corupător al tinereții”. El denunță continuu rațiunea ca pe o forță distructivă care, în cel mai bun caz, trebuie păstrată cu grijă la locul ei și, în cel mai rău caz, respinsă în totalitate. Așa cum spunea el în scurtul său text Considerații asupra Franței
„Unii dintre oamenii acestei epoci mi se pare că se ridică în anumite momente la o ură față de Divinitate, dar acest act înspăimântător nu este necesar pentru a face inutile cele mai străduitoare eforturi creatoare: neglijarea, și cu atât mai puțin disprețul față de marea Ființă aduce un blestem irevocabil asupra operelor umane pătate de ea. Orice instituție imaginabilă fie se sprijină pe o idee religioasă, fie este efemeră. Instituțiile sunt puternice și durabile în măsura în care se împărtășesc din Divinitate. Nu numai că rațiunea umană, sau ceea ce se numește în mod ignorant filozofie, este incapabilă să înlocuiască acele fundamente numite în mod ignorant superstiții, dar filozofia este, dimpotrivă, o forță esențialmente distructivă.”
Dar, ca toți reacționarii, sub acuzațiile stridente se ascunde și o admirație ascunsă și chiar o teamă față de dușmanii săi. Răsfoind majoritatea lucrărilor politice ale lui Maistre, se găsesc foarte puține programe politice pozitive. Există puține argumente standard pentru o anumită poziție – și nimic despre un efort de a fi imparțial. În schimb, există o fascinație constantă față de puterea și amploarea evenimentelor demonice care au loc și o recunoaștere a puterii lor de raționalizare. Împotriva acesteia, Maistre invocă spectrul iraționalismului și al reverenței față de autoritate – nu pentru că valoarea acestora poate fi demonstrată rațional, ci pentru că eșecul de a le identifica și de a crede în ele duce la o bulversare a status quo-ului și la erodarea autorităților și valorilor tradiționale. Maistre a fost un mare iraționalist pentru care identitatea și valorile tradiționale au primit autoritate pentru că erau necesare pentru a stabiliza lumea. Acesta nu este un argument al rațiunii – ci, la bază, un apel emoțional la nevoia noastră ca lumea să aibă sens. Aceasta înseamnă, desigur, că elementele lumii care tulbură idilele iraționalismului trebuie combătute cu ferocitate și dispreț.
Concluzie: Joseph de Maistre și autoritatea
Puterea pe care se poate conta pentru a îndeplini această sarcină este, bineînțeles, autoritatea politică. Acest lucru se datorează faptului că autoritatea politică are întotdeauna un interes personal în menținerea status quo-ului, ceea ce o va face cel puțin sceptică față de cercetările iscoditoare ale rațiunii cu privire la bazele și justificarea sa. Aici, Maistre este în mod caracteristic șovăielnic în argumentația sa logică, dar lămuritor în ceea ce alege să privilegieze și să sublinieze. El vrea să sublinieze gloria autorității politice fără a oferi un argument argumentat pentru legitimitatea acesteia, ceea ce ar justifica, la rândul său, proiectul raționalist al Iluminismului pe care Maistre îl detestă atât de mult. Trebuie găsită o modalitate de a justifica autoritatea fără a folosi rațiunea și, astfel, el sugerează că rațiunea oferă o bază de legitimare pentru autoritatea politică, care poate fi retrasă ulterior dacă aceasta încetează să funcționeze rațional.
Câteodată Maistre se întoarce la argumentele burkeene despre providență pentru a încerca să echilibreze acest cerc. El sugerează că Dumnezeu operează în interiorul lumii pentru a stabili o societate dată și o ierarhie socială care este pe placul său. Respingerea acestui design providențial constituie o formă de mândrie satanică, o dorință de a merge împotriva dorințelor lui Dumnezeu pentru a impune propriile preferințe asupra lumii. Din păcate, această poziție este extrem de problematică și autocontradictorie. Dacă Dumnezeu operează în mod providențial în cadrul lumii, nu ar putea cineva să adopte pur și simplu poziția lui Hegel cu privire la orice evoluție cu care se întâmplă să nu fie de acord? Nu ar fi Revoluția Franceză însăși o evoluție providențială voită de Dumnezeu? De ce ar permite Dumnezeu ca un astfel de eveniment să aibă loc dacă ar fi atât de contrar planului său, în timp ce, în alte momente, ar acționa pentru a dezvolta o ierarhie socială care să întărească autoritățile mai mult pe placul său?
Aici, Maistre devine mai clar cu privire la ceea ce vrea să spună cu adevărat. Nu trebuie să se cerceteze prea adânc aceste chestiuni, deoarece voința lui Dumnezeu și legitimitatea societății sunt pentru totdeauna ascunse rațiunii. A pune aceste întrebări este primul pas pe drumul spre iad. Uneori, Maistre recunoaște chiar că adevăratul fundament al oricărei autorități politice va fi întotdeauna frica de violență și admirația față de puterea suverană. De aceea, baza reală a autorității va fi întotdeauna teroarea și amenințarea cu pedeapsa violentă. După cum spunea Maistre în timp ce reflecta asupra execuției lui Ludovic al XVI-lea:
„…orice infracțiune comisă împotriva suveranității, în numele națiunii, este întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, o crimă națională, deoarece este întotdeauna, într-o oarecare măsură, vina națiunii dacă o facțiune, oricare ar fi ea, este pusă în situația de a comite crima în numele ei. Astfel, deși, fără îndoială, nu toți francezii au dorit moartea lui Ludovic al XVI-lea, imensa majoritate a poporului a dorit, timp de mai bine de doi ani, toate nebuniile, nedreptățile și jignirile care au dus la această catastrofă… Acum, orice crimă națională împotriva suveranității este pedepsită rapid și teribil; aceasta este o lege fără excepție…Fiecare picătură de sânge a lui Ludovic al XVI-lea va costa Franța torente; poate că patru milioane de francezi vor plăti cu viața lor pentru marea crimă națională de insurecție antireligioasă și antisocială, încununată de regicid”
Acesta poate părea un simplu vitriol reacționar, dar ascunde un aspect cu adevărat important. Observați cum Maistre nu consideră valabile acțiunile poporului pentru că acesta a comis o crimă împotriva națiunii prin subminarea suveranului său. Consecința va fi moartea a milioane de oameni, pe care el aproape că pare să o salute ca pe o pedeapsă dreaptă pentru o crimă oribilă. Aici Maistre anticipează puternic o caracteristică unică a discursului conservator postmodern: națiunea nu este privită ca fiind în primul rând despre popor ca întreg. Mai degrabă, ea este asimilată persoanei autorității, care, la rândul ei, întruchipează respectul pentru tradiție și teama de destabilizare. Cu alte cuvinte, autoritatea politică ajută la stabilizarea identității națiunii, operând într-o relație reciproc constitutivă în care una dintre părți trebuie să dețină toată puterea reală. După cum voi demonstra în articolul meu următor, acest lucru se apropie izbitor de mult de ceea ce vedem astăzi în multe poziții conservatoare postmoderne.
Matt McManus este în prezent profesor de politică și relații internaționale la TEC De Monterrey. Cartea sa Making Human Dignity Central to International Human Rights Law este în curs de apariție la University of Wales Press. Cărțile sale, The Rise of Post-modern Conservatism și What is Post-Modern Conservatism, vor fi publicate la Palgrave MacMillan și, respectiv, Zero Books. Matt poate fi contactat la [email protected] sau adăugat pe Twitter prin Matt McManus@MattPolProf
.