Dacă aceste „ultime cuvinte” ale lui David au fost rostite de regele însuși sau compuse de un susținător ulterior al monarhiei (așa cum cred majoritatea cercetătorilor), scopul lor este clar:
promite legitimitatea divină a domniei lui David pentru linia care descinde din el și pentru monarhie ca instituție. Ele au scopuri politice clare. Dar discursul despre Dumnezeu are un mod amuzant de a întrece chiar și intențiile noastre. Și acest scurt poem sfârșește prin a spune atât mai mult, cât și mai puțin decât ar fi vrut să spună autorul său.
Versetul 1 îl identifică pe vorbitor ca fiind David. Apoi îl identifică pe David printr-o succesiune din ce în ce mai grandioasă de apelative. În primul vers, el este pur și simplu „David”. În al doilea rând, el se distinge prin legăturile sale familiale ca „fiul lui Isai”. În al treilea rând, poezia începe să-și ia zborul: David este „omul pe care Dumnezeu l-a înălțat / unsul Dumnezeului lui Iacov / favoritul Celui Puternic al lui Israel” (versetul 1c-e). Chiar înainte de a începe oracolul, poemul și-a dat verdictul asupra lui David. El este favoritul – „dragul” sau „iubitul” – Celui Puternic al lui Israel.1
Versurile 2-3a adaugă un alt titlu lui David, pentru cei care citesc printre rânduri. El este un profet. Metafora din centrul poemului este introdusă cu o indicație a originii sale divine: „Dumnezeul lui Israel a vorbit”, spune David în versetul 3a, „Stânca lui Israel mi-a spus…”
David este iubitul Dumnezeului lui Israel, iar Dumnezeu îi vorbește lui David. De asemenea, Dumnezeu vorbește prin David. „Duhul Domnului vorbește prin mine, / cuvântul Lui este pe limba mea”, spune vorbitorul identificat ca fiind David în versetul 2. Dumnezeu îi vorbește lui David, ca iubit al lui Dumnezeu, și prin David, ca profet al lui Dumnezeu.
Această identificare a lui David ca profet are implicații politice puternice. Dacă „profet” nu era o funcție politică formală, ea a devenit un rol clar definit, mai ales pe măsură ce monarhia avansa. Profeții aveau autoritatea de a-i provoca pe regi, așa cum Natan l-a provocat pe David după ce acesta a luat-o pe Batșeba și l-a ucis pe Urie (2 Samuel 11:27b – 12:15a). Dar dacă David este atât rege, cât și profet, dacă deține aceste două roluri împreună în persoana sa, atunci devine mult mai dificil să se ofere o opoziție legitimă la domnia sa. Astfel, poemul din 2 Samuel 23 oferă nu numai un imn la virtutea lui David, ci și – chiar înainte ca oracolul să înceapă – o consolidare a puterii sale.
Oracolul preotului-rege ia forma unei metafore extinse. Conducătorul drept este „ca soarele care răsare într-o dimineață fără nori” (versetul 4b). Soarele dă viață și lumină celor care se scaldă în căldura sa. El cheamă la creștere și rodnicie. Dar puterea soarelui poate fi, de asemenea, o teroare. Îi coace pe „cei lipsiți de evlavie” până când devin ca niște spini fragili care nu pot fi decât aruncați. Astfel de spini nu trebuie atinși cu mâinile, ci trebuie mânuiți cu o „bară de fier” sau cu „toiagul unei sulițe”. Același soare care dă viață pajiștilor îi pârjolește pe spinii fără Dumnezeu. El secătuiește viața din ei până când izbucnesc într-un foc mistuitor (versetele 6-7). Așa este puterea conducătorului drept.
Poemul înfășoară această metaforă în jurul unei meditații asupra casei lui David. După o descriere a puterii soarelui pentru viață și înainte de o descriere a puterii sale de a consuma, poemul vorbește despre casa lui David. Casa lui David se află în centrul metaforei, identificată cu soarele. Versiunea New Revised Standard traduce această identificare ca pe o întrebare: „Casa mea nu este oare așa cu Dumnezeu?”. Alte traduceri au citit versul ca pe o formă intensificată a afirmației lui David: „Cu siguranță casa mea este așa cu Dumnezeu. „2
Niciuna dintre cele două traduceri nu surprinde de una singură întreaga complexitate a acestui verset. Cele mai bune interpretări țin întrebarea și afirmația împreună, fără rezoluție. Pentru că, dacă versetul este o întrebare, este o întrebare retorică, o modalitate indirectă de a face afirmația mai puternică. Introducerea lui David în versetul 1 a răspuns deja la întrebare. Casa lui David este așa cu Dumnezeu. Când citim versetul ca pe o întrebare, el își răspunde de la sine. Dar dacă versetul este tradus ca o afirmație sigură, certă, întreaga carte a lui Samuel îl pune sub semnul întrebării.
Este într-adevăr casa lui David așa? Casa lui David, construită pe trupurile lui Saul și Ionatan? Casa lui David, în care Amnon a violat-o pe Tamar (cu un ajutor deloc mic din partea lui David însuși)? Casa lui David, unde Absalom l-a ucis pe Amnon și a ridicat o armată împotriva tatălui său? Casa lui David, unde linia regală va continua prin copilul Batșebei, o femeie pe care David a „luat-o” atât înainte, cât și după ce și-a ucis soțul? Casa lui David, sub care poporul a suferit deja războaie civile și sub care va ajunge să sufere cuceriri? Poate că David este iubitul lui Dumnezeu, dar oare casa lui este cu adevărat ca soarele? Oricum ar fi fost intenționată, identificarea casei lui David cu soarele neprihănit din versetul 5 include atât o afirmație, cât și o întrebare.
Ca afirmație și întrebare, versetul ține împreună dragostea lui Dumnezeu pentru David și judecata lui Dumnezeu asupra domniei sale. David poate fi uns de Dumnezeu, chiar iubit de Dumnezeu, dar domnia sa poate fi totuși pusă sub semnul întrebării. Exact favoarea divină care îl legitimează pe David servește și pentru a-l judeca.
Dacă poemul își propune să întemeieze casa lui David, el sfârșește prin a nu-și atinge acest scop. Există încă întrebări care trebuie puse. Ridicând aceste întrebări, poemul arată dincolo de casa lui David spre domnia lui Dumnezeu. Semnificația sa deplină depășește intențiile sale imediate.
Predicatorii ar putea explica această dinamică prin comparație cu documentele fondatoare ale Statelor Unite. Declarația de Independență argumentează dreptul de a întemeia o nouă națiune – împotriva statului de drept – prin apelul la o serie de adevăruri „evidente de la sine”. Printre acestea se numără adevărul că „toți oamenii sunt creați egali”. Limitele intențiilor generației fondatoare în această clauză pot fi observate în definiția dată de Constituție unei persoane înrobite ca fiind trei cincimi dintr-o ființă umană. Declarația legitimează națiunea stabilită prin Constituție, dar o și judecă. Așteaptă ca un profet precum Martin Luther King să apară, să profite de cecul pe care îl scrie fără să știe pe deplin și să prezinte acel cec cu o nouă cerere de plată. Oracolul lui David despre conducătorul drept oferă resurse similare profeților care vor veni mai târziu. Ca și fondatorii Statelor Unite, David spune mai mult decât știe.
Poate fi tentant pentru predicatori să ne prezentăm ca profeți care invocă toate acele revendicări vechi și îndrăznețe și le transformă în cereri de dreptate. Această lucrare este necesară, iar predicatorii trebuie să și-o asume. Dar ar trebui, de asemenea, să ne amintim de noi înșine ca fiind oameni ca David.
Când încercăm să proclamăm Evanghelia, când îndrăznim să spunem că duhul Domnului vorbește prin noi, ne vom trezi că spunem mai mult decât știm. Ne vom trezi că rostim cuvinte a căror semnificație deplină depășește tot ceea ce ne putem imagina. Vom rosti cuvinte care ne vor judeca chiar și atunci când vor declara din nou dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru noi și pentru toată lumea.
Mulțumiri lui Dumnezeu.3
.