Câteodată suntem interesați mai ales de ultimele cuvinte ale oamenilor.
Adesea ne așteptăm la înțelepciune și la o înțelegere specială din partea celor care se pregătesc să moară, astfel încât viața noastră ar putea fi mai bogată pentru ceea ce învățăm din perspectiva lor. Ne pot veni în minte exemple din literatura modernă (bestselleruri recente precum „The Last Lecture”, „Tuesdays with Morrie” și romanul „Gilead”), dar ele au precursori antici. Gândiți-vă la testamente, literatură în care un lider pe cale să moară oferă reflecții despre o viață trăită și sfaturi pentru familia sau prietenii care vor trăi mai departe. Printre exemple se numără Geneza 49:1-28, 1 Împărați 2:1-9, Faptele Apostolilor 21:17-38, mai multe scrieri extrabiblice (cum ar fi Testamentele celor doisprezece patriarhi) și scrisoarea pe care o numim al doilea Timotei.
Vizualizare generală a celui de-al doilea Timotei
Lecționarul dedică această duminică și următoarele trei duminici celui de-al doilea Timotei, care se prezintă ca un rămas bun al lui Pavel (vezi 2 Timotei 4:6-8). Ca și alte literaturi testamentare, această scrisoare poartă moștenirea unei venerate figuri decedate în considerații legate de circumstanțe noi, emergente. Perspectivele teologice specifice sau bătăliile doctrinare nu ies la suprafață atât de mult cât reputația lui Pavel ca model de rezistență credincioasă. Scrisoarea îl încurajează pe destinatarul său, Timotei, care era (când și el era încă în viață) probabil cel mai cunoscut dintre asociații lui Pavel, să nutrească aceleași calități în slujirea sa. Scrisoarea presupune un cadru în care Timotei se confruntă cu provocări create de învățători rivali. Își face griji cu privire la potențialul învățăturilor lor de a împiedica și discredita biserica.
Dovezile stilistice, teologice și istorice mă conving că a doua scrisoare lui Timotei a fost scrisă în numele lui Pavel, probabil în decursul unui deceniu după anul 100 d.Hr., la mult timp după moartea apostolului. (Orice comentariu sau dicționar biblic de renume poate trece în revistă aceste dovezi.) Nu cred că predicile despre Timotei al II-lea ar trebui să insiste asupra chestiunii paternității; ele pot în mod legitim să zăbovească în cadrul ficțiunii literare pe care scrisoarea o pune în scenă, în timp ce un „Pavel” suferind îi ține ultima sa prelegere elevului său iubit. În același timp, văd puțină valoare în a păstra dezbaterea despre paternitatea scrisorii în întregime ascunsă congregațiilor. Acestea se pot descurca să afle despre ea și, în plus, îi va ajuta pe mulți să înțeleagă de ce această carte pune atât de mult preț pe păstrarea și transmiterea unei moșteniri pe care Timothy însuși a primit-o. Dincolo de predică, predicatorii pot găzdui forumuri educaționale sau îi pot îndruma în alt mod pe oameni către literatură utilă, astfel încât ei să știe ceea ce știi tu.
O credință stabilită (1:3-7)
După salutul scrisorii, o mulțumire introduce teme de continuitate și succesiune. Menționarea „strămoșilor” lui Pavel, „credința sinceră” a lui Timotei, cu rădăcini în bunica și mama sa, și nevoia lui Timotei de a „reaprinde” darul lui Dumnezeu – toate acestea îl încurajează pe Timotei să își înțeleagă identitatea și obligațiile sale luând în considerare pe cei care i-au precedat (vezi și 2 Timotei 3:14-15). Scrisoarea interpretează credința și slujirea creștină în întregime în contexte comunitare și familiale, extinse în timp. Acest lucru îl face pe Timotei orice altceva decât un agent independent care colportează noi perspective. Rădăcinile credinței sale în trecut o fac să fie de încredere, dovedită. Slujba lui Timotei, de dragul viitorului, implică mai mult conservare decât inovație.
Din start, Timotei al II-lea se prezintă ca o scrisoare conservatoare, înțelegând „conservator” în sensul cel mai literal al cuvântului. Își imaginează „credința” ca pe ceva ce trebuie păzit (vezi 2 Timotei 1:14), pentru ca nu cumva să fie coruptă sau diluată. Acest lucru face ca scrisoarea să fie deosebit de atractivă pentru unii creștini contemporani, în timp ce alții se îngrijorează. Predicatorii înțelepți vor evita să folosească o singură predică pentru a adjudeca aceste bătălii sau pentru a vorbi despre tradiție și schimbare în termeni abstracți. Opțiunile suplimentare pentru o predică includ următoarele:
- Scrisoarea îi spune lui Timotei că credința și chemarea sa nu sunt auxiliare față de identitatea sa; ele fac parte din ceea ce este el. Luați în considerare, atunci, explorarea împreună cu o congregație a modului în care credințele și slujirea noastră sunt legate în mod semnificativ de identitățile noastre personale și corporative, înrădăcinate în moșteniri particulare, dar împărtășite.
- Considerată în ansamblu, a doua Timotei exprimă o mare îngrijorare cu privire la învățătorii falși și doctrinele rivale (unele dintre acestea par, pe baza lui 1 Timotei 6:20-21, să fi implicat idei preluate din gândirea gnostică). Își face griji cu privire la alte învățături care ar putea să-i ducă pe creștini în rătăcire sau să-i facă irascibili, rănind astfel slujirea Evangheliei. Luați în considerare, așadar, să vă puneți întrebări cu privire la ce fel de amenințări percepute vă fac pe dumneavoastră și pe congregația dumneavoastră să fiți hotărâți să vă asigurați împotriva influențelor „exterioare” sau „străine”. Căror influențe trebuie să li se opună cu adevărat rezistență? La ce ne împotrivim doar pentru că suntem speriați sau credem că noi înșine suntem atacați?
Încredere dincolo de rușine și suferință (1:8-14)
În continuare, scrisoarea îl îndeamnă pe Timotei să rămână credincios, continuând cu numeroase grupuri de îndemnuri până la 2:13. Primul set de îndemnuri vine în 1:8-14, care îl instruiește pe Timotei să îl imite pe Pavel în suportarea suferinței și a rușinii (căci scrisoarea îl descrie pe Pavel ca fiind încarcerat aici și în alte locuri). Suferința nu indică nici dezonoare, nici eșec atunci când este vorba de Evanghelie, deoarece Evanghelia se referă la puterea lui Dumnezeu de a aduce viața din moarte (2 Timotei 1:10). Această putere, promulgată în Isus Hristos, reconfigurează perspectivele noastre asupra angoasei și umilinței care se presupune că trebuie să însoțească suferința. Suferința nu poate anula harul lui Dumnezeu, care a fost „revelat” (phaneroo) sau făcut cunoscut prin „arătarea” (epiphaneia) lui Isus Hristos. Acest lucru îl determină pe Pavel să își exprime încrederea în capacitatea lui Isus (sau a lui Dumnezeu?) de a păzi ceea ce Pavel i-a încredințat lui Isus, adică, poate, chiar pe sine însuși. În mod corespunzător, și oglindind această activitate, Timotei trebuie să păzească cu credincioșie învățătura apostolică care i-a fost încredințată.
Limbajul despre Hristos care desființează moartea (2 Timotei 1:10) îi impresionează pe mulți ascultători ca fiind o veste puternică și bună. O predică ar putea să se dedice explorării modului în care înfrângerea morții și promisiunea nemuririi sunt expresii sau consecințe ale harului lui Dumnezeu.
În același timp, celebrarea în scrisoare a morții abolite vine în slujba încurajării lui Timotei de a îndura suferința (vezi 2 Timotei 3:12). Este dezolant de ușor pentru îngrijitorii de orice fel să folosească aceste cuvinte pentru a diminua realitatea durerii și a umilinței pe care o trăiesc oamenii, ca și cum răspunsul creștin la suferință ar trebui să fie: „Totul va fi mai bine când vei fi mort” sau, mai rău, „Fii bărbat și nu te mai plânge”. Trebuie să observăm că suferința pe care o are în vedere această scrisoare este destul de specifică: suferința îndurată ca urmare a faptului că cineva este persecutat pentru credința sa.
Atenție, aceste afirmații despre nemurire și sfârșitul morții ne vin ca și cum ar fi fost făcute de sub pana unui om care scrie un adio testamentar încrezător. Pavel apare ca unul care modelează cum să moară. El face acest lucru dând instrucțiuni despre cum să trăim cu încredere și în moduri care să le insufle celorlalți încrederea în promisiunile lui Dumnezeu. Istoria omenirii abundă în discuții despre ce înseamnă să mori bine și ce fel de viață pregătește o persoană pentru un astfel de lucru. Avem nevoie de exemple reale, în carne și oase, despre cum arată o viață bună și o moarte bună. Memoria lui Pavel a oferit unul pentru un public antic și pentru noi. La ce alte exemple vă puteți gândi?
.