Când președintele ales al SUA, Joe Biden, și vicepreședintele ales adjunct, Kamala Harris, și-au ținut discursurile de victorie sâmbătă seara, ora locală, numărătoarea voturilor din Colegiul Electoral arăta că au depășit în mod decisiv pragul crucial de 270 de voturi, livrându-i la Casa Albă în luna ianuarie a acestui an.
Tradiția dictează că și candidatul învins își ține propriul discurs pentru a-și recunoaște înfrângerea. Dar adversarul lor învins, Donald Trump, nu a făcut acest lucru.
Nu-l putem psihanaliza pe Trump de la distanță, deși sunt sigur că mulți dintre noi au încercat. Putem, totuși, să aplicăm teorii și modele psihologice pentru a înțelege negarea înfrângerii. Domeniul meu de cercetare – psihologia personalității – se poate dovedi deosebit de util aici.
Reluctanța de a recunoaște înfrângerea, chiar și atunci când bătălia este iremediabil pierdută, este un fenomen surprinzător de puțin studiat. Dar există unele cercetări care pot ajuta să ofere o perspectivă asupra motivelor pentru care unii oameni, în special cei care prezintă o trăsătură numită „narcisism grandios”, ar putea avea dificultăți în a accepta înfrângerea. Mai simplu spus, aceste persoane pot fi incapabile să accepte sau chiar să înțeleagă că nu au câștigat.
Alte teorii psihologice, cum ar fi disonanța cognitivă (care rezultă din discrepanța dintre ceea ce credem și ceea ce se întâmplă) pot ajuta, de asemenea, să explice de ce ne menținem convingerile în fața unor dovezi contrastante copleșitoare.
Dacă te crezi mai bun decât toată lumea, ce ar însemna să pierzi?
Trasaturile de personalitate pot oferi o perspectivă asupra motivelor pentru care cineva ar putea să nu fie dispus să accepte înfrângerea.
Narcisismul este una dintre aceste trăsături. Există dovezi care sugerează că există două forme principale de narcisism: narcisismul grandios și narcisismul vulnerabil.
În acest articol, ne vom concentra pe narcisismul grandios, deoarece caracteristicile acestei trăsături par a fi cele mai relevante pentru negarea ulterioară a înfrângerii. Persoanele care prezintă trăsături ale narcisismului grandios sunt susceptibile de a manifesta grandomanie, agresivitate și dominație asupra celorlalți. Potrivit cercetătorilor de la Pennsylvania State University, care au publicat în Journal of Personality Disorders, acest tip de narcisism este asociat cu:
…autodepășirea evidentă, negarea slăbiciunilor, cereri intimidante de îndreptățire … și devalorizarea persoanelor care amenință stima de sine.
Narcisistul grandios este competitiv, dominant și are o imagine de sine pozitivă și umflată în ceea ce privește propriile abilități, capacități și atribute. Mai mult, narcisiștii grandioși tind să aibă o stimă de sine mai mare și o stimă de sine umflată.
Pentru narcisistul grandios, înfrângerea poate compromite această stimă de sine umflată. Potrivit cercetătorilor din Israel, aceste persoane consideră că eșecurile în realizări sunt deosebit de amenințătoare, deoarece aceste eșecuri ar putea indica o „incapacitate de a ține pasul cu concurența”.
În loc să accepte responsabilitatea personală pentru eșec și înfrângere, aceste persoane externalizează vina, atribuind eșecurile și eșecurile personale la deficiențele altora. Ei nu recunosc sau chiar nu pot recunoaște și recunoaște că eșecul ar putea fi al lor.
Bazat pe profilul narcisistului grandios, incapacitatea de a accepta înfrângerea poate fi cel mai bine caracterizată de o încercare de a proteja imaginea de sine pozitivă și grandioasă. Dominarea lor, negarea slăbiciunilor și tendința de a-i devaloriza pe ceilalți are ca rezultat o lipsă de înțelegere că este posibil ca ei să piardă.
De ce unii oameni se dublează în ciuda dovezilor contrare?
În anii 1950, renumitul psiholog Leon Festinger a publicat lucrarea When Prophecy Fails (Când profeția eșuează), documentând acțiunile unui cult numit The Seekers (Căutătorii) care credea într-o apocalipsă iminentă la o dată stabilită.
După data la care apocalipsa nu a avut loc, The Seekers nu și-au pus la îndoială convingerile. Mai degrabă, ei au oferit explicații alternative – dublându-și ideile. Pentru a explica această negare consolidată în fața dovezilor, Festinger a propus disonanța cognitivă.
Disonanța cognitivă apare atunci când ne confruntăm cu evenimente care nu sunt în concordanță cu atitudinile, credințele și comportamentul nostru. Această disonanță este inconfortabilă, deoarece contestă ceea ce credem că este adevărat. Pentru a reduce acest disconfort, ne angajăm în strategii cum ar fi ignorarea noilor dovezi și justificarea comportamentului nostru.
Iată un exemplu de disonanță și strategii de reducere a acesteia.
Louise crede că este o excelentă jucătoare de șah. Louise invită un nou prieten, care abia a jucat șah, să joace o partidă de șah cu ea. În loc de victoria ușoară pe care Louise credea că ar putea fi, noul ei prieten joacă un joc foarte provocator și Louise sfârșește prin a pierde. Această înfrângere este o dovadă care contrazice convingerea lui Louise că este o excelentă jucătoare de șah. Cu toate acestea, pentru a evita să conteste aceste convingeri, Louise își spune că a fost norocul începătorului și că a avut doar o zi slabă.
Câțiva cercetători cred că experimentarea disonanței are un scop adaptativ, deoarece strategiile noastre de a depăși disonanța ne ajută să navigăm într-o lume incertă și să reducem stresul.
Cu toate acestea, strategiile pe care le folosim pentru a reduce disonanța ne pot face, de asemenea, neclintiți în convingerile noastre. Acceptarea continuă și rigidă a convingerilor noastre ar putea să ne facă incapabili să acceptăm rezultatele chiar și în fața unor dovezi condamnabile.
Să luăm în considerare modul în care narcisismul grandios ar putea interacționa cu disonanța cognitivă în fața înfrângerii.
Narcisistul grandios are o imagine de sine pozitivă și umflată. Atunci când i se prezintă dovezi contrare, cum ar fi înfrângerea sau eșecul, narcisistul grandios este probabil să experimenteze disonanță cognitivă. În încercarea de a reduce disconfortul provocat de această disonanță, narcisistul grandios redirecționează și externalizează vina. Această strategie de reducere a disonanței permite ca imaginea de sine a narcisistului grandios să rămână intactă.
În cele din urmă, actul de a nu-și cere scuze pentru propriul comportament ar putea fi, de asemenea, o strategie de disonanță. Un studiu realizat de cercetători din Australia a constatat că refuzul de a refuza să își ceară scuze după ce a făcut ceva greșit a permis făptașului să își păstreze intactă stima de sine.
S-ar putea fi sigur să spunem că, dacă negarea de către Donald Trump a pierderii alegerilor este un produs al narcisismului grandios și al disonanței, nu vă țineți respirația pentru scuze, cu atât mai puțin pentru un discurs de concesie grațios.
.