Deși, la suprafață, oamenii și iguanele nu au prea multe în comun, avem un lucru în comun: strănutăm, lucru pe care îl fac și alte animale, cum ar fi câinii și pisicile. Dar oamenii sunt unici în ceea ce privește ritualul nostru complex de strănut. Nu numai că o însoțim cu onomatopee zgomotoase, care diferă de la o limbă la alta și care sunt absente la persoanele surde, dar îi răspundem cu o formulă politicoasă, deosebit de religioasă, de la englezul „God bless you” la spaniolul „Jesús”.
Și strănutul are o istorie culturală îndelungată, datând de pe vremea când i se atribuiau superstiții și semnificații mistice, cum ar fi cele de bun augur. Astăzi știm că strănutul nu este altceva decât un răspuns fiziologic curios, un reflex violent de expulzare a aerului cu ajutorul unui număr mare de mușchi. În cazul cel mai general, strănutul este inițiat de stimularea mucoasei nazale de către agenți fizici, cum ar fi corpurile străine, sau agenți chimici, cum ar fi agenții iritanți. Acest mesaj de iritare, inițiat de eliberarea de histamină, este preluat de terminațiile nervoase trigeminale și transmis către medulla oblongata, centrul de control al strănutului, situat între creier și măduva spinării.
De la medulla oblongata, comanda de a strănuta este trimisă către diverse sisteme din față, gât și piept. Ochii noștri se închid, inspirăm adânc, glota se închide, presiunea din plămâni crește și, în cele din urmă, glota se deschide și are loc acea expulzare impetuoasă de aer, care găsește o ieșire prin nas și gură, ducând departe, conform teoriei, cauza inițială care a provocat strănutul.
Nou de mii de picături
Rezultatul final este un nor de mii de picături minuscule a căror expulzare durează doar 150 de milisecunde și a căror fracțiune cea mai grosieră cade la câțiva metri distanță, dar ale cărui particule cele mai mici pot călători până la opt metri de-a lungul unei întregi încăperi. Deoarece un strănut poate conține microbi patogeni, se recomandă ca acesta să fie reținut cu o batistă sau cu antebrațul, nu cu mâna, pentru a preveni răspândirea infecției.
Atât de mare este forța strănutului încât sunt raportate cazuri de leziuni ale organismului, inclusiv ruperea aortei, iar o pacientă a expulzat chiar și un implant dentar prin nas. Pe de altă parte, potrivit unui mit popular, nu există nici o înregistrare reală a unei persoane care să își fi scos vreodată globii oculari din orbite strănutând cu ochii deschiși. Este adevărat că închidem automat ochii atunci când strănutăm, dar acest lucru se datorează unei comunicări încrucișate între nervii care controlează clipitul și cei implicați în strănut.
Conexiunea nas-ochi
Conexiunea nervoasă dintre nas și ochi este sursa unui alt fenomen unic: strănutul atunci când privim o lumină puternică, cum ar fi soarele. Oamenii de știință îl numesc reflexul fotic al strănutului, dar folosesc și un acronim umoristic: ACHOO, care, în linii mari, înseamnă Autosomal dominant Compelling Helio-Ophthalmic Outburst syndrome.
Se spune adesea că ACHOO apare la până la 35 la sută din populație, dar un nou studiu din Germania ridică procentul la 57 la sută. Oftalmologul Alberto Parafita, de la Complejo Hospitalario de Pontevedra din Spania, a declarat pentru OpenMind că ACHOO este o trăsătură genetică care se transmite după un „model de moștenire autosomal dominant cu penetranță parțială”. Altfel spus, trăsătura nu este exprimată la toți copiii care o moștenesc de la părinți. „
Parafita este co-autor al unui studiu recent, condus de oftalmologul Carlos Sevillano, care a studiat structura ochiului la persoanele cu ACHOO în căutarea unei trăsături anatomice care ar putea fi legată de acest reflex. Cercetătorii au descoperit că 67% dintre subiecții examinați aveau nervii corneeni mai proeminenți decât media; „adică mai vizibili la un examen oftalmologic obișnuit”, spune Parafita. Deși acesta este un indiciu interesant, cercetătorii sunt prudenți: „este posibil să existe o relație, deși nu putem spune că este bine stabilită”, conchide oftalmologul.
Strănutul după orgasm
Există și alte cazuri și mai ciudate, documentate în literatura medicală: unele persoane strănută atunci când au stomacul plin, sau după un orgasm, sau chiar la simpla excitare sexuală. Pe scurt, sunt încă multe lucruri pe care nu le știm despre acest reflex. „Deși strănutul este un răspuns reflex de protecție, știm puține lucruri despre el”, se arată într-o analiză publicată în 2009.
De fapt, unii pun la îndoială presupusa sa funcție, aceea de a expulza violent agentul care provoacă stimularea nazală. În 2012, William Burke, profesor emerit la Universitatea din Sydney (Australia) și cercetător în domeniul neuroștiințelor, a decis să testeze ceea ce toată lumea considera de la sine înțeles, fără a o fi demonstrat: dacă strănutul este capabil să își tragă cauza în afara nasului. Și, în mod surprinzător, experimentele au arătat că nici presiunea generată, nici expulzarea aerului prin nas nu erau suficiente pentru a îndeplini această misiune.
În studiul său, publicat în revista Medical Hypotheses, Burke a propus o teorie alternativă: „presiunea ridicată stimulează neuronii secretori prin ramificații în cerul gurii. Secreția nazală diluează materialul iritant din nas și, astfel, îl împiedică să ajungă la plămâni”, a scris omul de știință.”
Cu alte cuvinte: în loc să expulzeze violent un corp străin, cum ar fi polenul, Burke propune ca strănutul să producă mucus care îl înfășoară, astfel încât acesta să fie în cele din urmă înghițit sau evacuat în exterior prin fluxul nazal. „Mulți studenți au repetat experimentele descrise în lucrare și au confirmat acest lucru”, spune Burke pentru OpenMind. Strănutul nu mai este o enigmă mistică, dar încă mai are o mulțime de mister științific.
De Javier Yanes
@yanes68