Crede-mă: Nu-ți dorești cu adevărat să fii pus în situația, în Memphis, de a face recenzia primului film produs de Molly Smith, fiica iubită a lui Fred Smith, fondatorul FedEx.
Nu-ți dorești acest job mai ales după ce ai văzut trailerul pentru "P.S. Te iubesc," care promite un amestec demn de milă de un "chick flick" appeal (Gerard Butler cel chipeș, care face un dans comic de împerechere în dormitor în boxeri și bretele) și sentiment de împlinire a dorințelor fanteziste (Gerard Butler, acum mort, care îi dă sfaturi despre viața amoroasă de dincolo de mormânt văduvei sale, Hilary Swank).
Din fericire, "P.S. I Love You" – lungmetrajul, nu trailerul – este captivant și nu este greu de plăcut, datorită distribuției sale experte (printre actorii secundari se numără Lisa Kudrow, Gina Gershon, Harry Connick Jr, excentrica cântăreață de cabaret Nellie McKay și Memphian Kathy Bates); fotografia lucioasă care include o minunată lucrare de locație în Irlanda; și manipularea temperată a regizorului Richard LaGravenese, care este suficient de încrezător pentru a permite cinefililor să-și fabrice propriile lacrimi din acest material tensionat.
"Mama mea a spus că a fost o greșeală să mă căsătoresc cu tine pentru că te-am iubit prea mult," recunoaște Holly. Teoria mamei este pusă la încercare atunci când Gerry moare din cauza unei tumori, lăsând-o pe Holly o solitară cu inima frântă care își petrece zilele emotând, în stil karaoke, pe interpretarea lui Judy Garland din "The Man That Got Away." (Cu toate acestea, este un preot care cântă în mod comic împreună cu versurile "You scumbag/ You maggot" atunci când la priveghiul plin de distracție al lui Gerry se cântă "Fairtyale of New York" de la Pogues’ "Fairtyale of New York".)
Destul de curând, apare și ideea de bază a poveștii: Gerry, mereu grijuliu (și bine organizat), a scris o serie de scrisori instructive și inspiraționale pentru Holly, care vor fi livrate după moartea sa.
Scrisorile îl mențin pe Gerry prezent în poveste; Butler (în primul său rol major de la "300") rămâne și el prezent, deoarece Gerry reapare pe tot parcursul filmului ca un fel de confident romantic imaginar pentru Holly – un simbol al iubirii ei, al dorului ei și al refuzului ei de a renunța la trecut. (Chiar și ca fantomă, Gerry este chipeș și fermecător; păcat că este mort, ceea ce îmi amintește de ceea ce a spus Joe E. Brown la sfârșitul filmului "Some Like It Hot": "Well, nobody’s perfect.")
Celebrele lui Gerry o încurajează pe Holly să se întoarcă la treburile vieții. Ele o mandatează să cumpere o nouă lampă de noptieră; să iasă în oraș cu prietenele ei (ia cu ea urna personalizată care conține cenușa lui Gerry pentru o noapte de dans într-un bar gay); și să facă o excursie în Irlanda, unde întâlnește un potențial interes romantic, "cel mai bun prieten" al lui Gerry, care cântă la chitară (Jeffrey Dean Morgan). Chiar înainte de călătoria în Insula de Smarald, partitura lui John Powell este inundată de sunetul legănat al pennywhistles irlandeze. Ceea ce definește cu adevărat acest film ca fiind un "chick flick," este însă momentul în care Holly urmează sfatul soțului ei de a "găsi acel lucru care te face să fii ca nimeni altcineva," și acel lucru se dovedește a fi: proiectarea de pantofi.
Produs de Molly Smith, în vârstă de 26 de ani, Andrew A. Kosove și Broderick Johnson pentru Alcon Entertainment, o companie de 10 ani finanțată de Fred Smith, filmul este dedicat lui Windland Smith Rice, sora lui Molly, care a murit în 2005, la vârsta de 35 de ani, din cauza unei afecțiuni cardiace genetice, lăsând în viața lui Molly un gol asemănător cu cel lăsat de Gerry în viața lui Holly în film. Dedicația ne amintește că până și un film comercial ca acesta – un film care va fi tratat ca un divertisment de unică folosință de către majoritatea criticilor și publicului – poate fi extrem de personal și semnificativ pentru persoanele implicate în crearea sa.
— John Beifuss: 529-2394
.