– Corrado Gnerre
Sunt o femeie foarte bătrână (am peste optzeci de ani). Când am studiat catehismul, îmi amintesc că se spunea că în afara Bisericii nu există nici o posibilitate de mântuire. Acum se pare că nimeni nu mai pretinde așa ceva. S-a schimbat Doctrina? Dar dacă s-a schimbat cu adevărat, cine ne spune că ceea ce se spune astăzi este mai adevărat decât ceea ce se spunea pe vremea mea? Ajutați-mă să înțeleg.
Dragă …, nu vă faceți griji, doctrina catolică nu s-a schimbat deloc. Mai degrabă, o mentalitate relativistă („toate religiile sunt bune”) s-a răspândit de ceva timp, chiar și în cercurile catolice.
Extra Ecclesiam nulla salus este un adevăr de credință incontestabil, aceasta pentru că a fost repetat continuu de Părinți și de Magisteriu. Se pot da multe exemple. Îl citez pe Pius al XII-lea care spune: „Acum, printre lucrurile pe care Biserica le-a predicat întotdeauna și pe care nu va înceta niciodată să le învețe, se numără și această declarație infailibilă care spune că nu există mântuire în afara Bisericii” (Scrisoare către Sant’Uffizio, 08.11.1949). Aceste cuvinte sunt importante pentru că un papă spune în mod clar că adevărul extra Ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu există mântuire) nu numai că va fi întotdeauna predat, dar este și o declarație infailibilă.
Fericitul Ioan al XXIII-lea, Papa Conciliului, spune: „… oamenii pot obține cu siguranță mântuirea, numai atunci când sunt uniți cu el (Pontiful Roman), deoarece Pontiful Roman este Vicarul lui Cristos și reprezintă persoana sa” (Omilie în ziua încoronării sale, 4.11.1958). Și același Conciliu Vatican II afirmă: „În acest sens, nu este vorba de o singură persoană, ci de o singură persoană: „Sfântul Conciliu …, bazându-se pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție, învață că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire” (Lumen gentium, 14).
Atunci, dragă cititorule – să recunoaștem – este o problemă de logică. Dacă Biserica nu ar fi necesară pentru mântuire, care ar fi motivul pentru care Isus a poruncit ca Evanghelia să fie vestită până la marginile pământului? (Matei 16, 15-16).
Rămâne însă o întrebare: dar cel care este găsit fără vină personală în afara Bisericii, poate fi condamnat pentru aceasta? Biserica Catolică a afirmat dintotdeauna (nu este o noutate a ultimelor timpuri) că cel care se găsește fără vină în afara Bisericii nu poate, deci, fi condamnat. Se ipotetizează două posibile „ignoranțe”: așa-numita ignoranță învățată și așa-numita ignoranță invincibilă.
Prin ignoranță învățată (contradicție semnificativă: „învățată” / „ignoranță”) se înțelege o situație în care vestirea creștină nu a fost niciodată primită, astfel încât te afli într-o stare de ignoranță nevinovată, dar în același timp dorești cu ardoare (de aceea se vorbește de ignoranță „învățată”) să aderi la Adevărul care, din păcate, nu este cunoscut.
Prin ignoranță invincibilă înțelegem, în schimb, acea situație în care anunțul creștin a fost primit, dar starea de ignoranță este de așa natură (invincibilă tocmai) încât nu poate fi depășită.
În enciclica Singolari quidam din 17.3.1856, Fericitul Papă Pius al IX-lea, un Papă care cu siguranță nu este din perioada postconciliară, a afirmat: „… în Biserica Catolică, pentru faptul că păstrează adevăratul cult, există sanctuarul inviolabil al credinței însăși și templul lui Dumnezeu, în afara căruia, exceptând scuza unei ignoranțe invincibile, nu se poate spera nici la viață, nici la mântuire.”
Se pune acum o întrebare: dacă te poți mântui pentru că fără vină ești în afara Bisericii Catolice, atunci „în afara Bisericii, nu există mântuire”… Și în schimb, nu există nici o contradicție. O condiție necesară pentru a face parte din Biserică este să primești botezul. Dar nu există doar botezul în apă (ceea ce se administrează în mod obișnuit), există și botezul de sânge și botezul de dorință. Botezul de sânge se referă la martiriul suferit fără ca Botezul să fi fost primit încă. Botezul de dorință, pe de altă parte, este atunci când un adult care așteaptă să fie botezat moare subit. Să analizăm acest ultim tip de botez.
Cel care se află în situația de ignoranță învățată sau de ignoranță invincibilă are o dorință de a adera la adevăratul Dumnezeu; este o dorință implicită și nu explicită, dar este în egală măsură o dorință. Prin urmare, nu este formal în Biserică, dar este substanțial. Și este în mod esențial, grație unui fel de botez al dorinței. În acest fel, principiul corect potrivit căruia cei de bună credință care nu sunt catolici pot fi mântuiți, precum și principiul extra Ecclesiam nulla salus.
În ceea ce privește dorința implicită, Papa Sfântul Pius al X-lea, în celebrul său Catehism, spune: „Oricine, aflându-se fără vina sa, adică de bună credință, în afara Bisericii, ar fi primit Botezul, sau ar fi avut cel puțin dorința implicită de a-l primi; de asemenea, ar fi căutat cu sinceritate adevărul și ar fi făcut cât mai bine voia lui Dumnezeu; deși separat de trupul Bisericii, ar fi fost unit cu sufletul ei și deci pe calea mântuirii.”
Rămâne totuși o altă întrebare: care este criteriul pe care Domnul îl folosește pentru a înțelege dacă un suflet vrea cu adevărat să adere la el? Trebuie spus că aici există o mare confuzie. Adesea se spune: dacă cineva fără greșeală nu este catolic, este bine că își practică „bine” religia. Acest lucru este greșit. Dacă dorința implicită de a adera la adevăratul Dumnezeu trebuie să se exprime prin efortul de a practica bine propria religie (falsă), atunci aceasta ar însemna că orice religie este în sine „o cale de mântuire”; și dacă ar fi așa, ar dispărea exclusivismul mântuitor al Răscumpărării lui Hristos. Mai degrabă, criteriul este altul: efortul nu se referă la practicarea propriei religii, ci la adeziunea la legea naturală. Desigur, musulmanii, hindușii, budiștii pot fi și ei mântuiți… dacă nu sunt vinovați că nu sunt creștini, ci în ciuda faptului că sunt musulmani, hinduși, budiști… sau orice altceva.