Studiile de cercetare familială confirmă faptul că părinții abuzivi tind să fie parteneri nediferențiați care concurează între ei și cu copiii lor pentru atenție și hrană. Părinții mai mult sau mai puțin sănătoși au pretenții față de copii pentru a contracara propriul narcisism rănit, dar o fac în mare parte fără devalorizare și fără utilizarea sadică a identificării proiective. În condiții de suficient stres, părinții abuzivi atacă copilul care nu reușește să le satisfacă nevoile, dând astfel frâu liber frustrărilor de lungă durată și sentimentelor de a fi amenințați de individuația și competența copilului. Atmosfera emoțională din astfel de familii facilitează deficitele de ego precum cele ale personalității borderline, deoarece modelează eforturile copilului de a evita anxietatea. Devalorizarea, pierderea și apărarea împotriva doliului explică parțial depresia și trăsăturile paranoice la tinerii abuzați. Neglijența și abuzul timpuriu îi expune pe aceștia la modele influente care acționează cu furie și apărări primitive. Unii indivizi abuzați își proiectează furia și devin mai târziu paranoici sau antisociali, în timp ce alții își fragmentează sau păstrează apărările infantile. Caracterul distructiv al abuzului psihologic sever constă în constrângerea trăirii sinelui și a dezvoltării sănătoase a caracterului, împreună cu condiționarea de a repeta relațiile abuzive și de a evita intimitatea. Realizarea individuației în aceste circumstanțe presupune depășirea relațiilor abuzive internalizate și renunțarea la dorința inconștientă de a fi transformat din abuzat în abuzator.