Dacă relațiile noastre nu sunt satisfăcătoare, dacă ne luptăm din punct de vedere financiar sau dacă îngrijirea unui părinte în vârstă ne înrăutățește starea de spirit, trebuie doar să facem o ajustare a atitudinii pentru a ne duce de la suferință la bucurie. Dacă pur și simplu practicăm gândirea pozitivă și vizualizările, vom fi răsplătiți cu liniște sufletească și fericire durabilă.
Credința că gândurile noastre ne creează realitatea este pe cât de seducătoare, pe atât de înșelătoare. Ar fi frumos dacă am avea o putere nelimitată de a schimba lucrurile, dar nu avem un control total asupra vieții. Ceilalți oameni au liberul arbitru și iau decizii pe baza propriilor nevoi și predilecții. Ne amăgim pe noi înșine dacă credem că putem controla alegerile celorlalți și forțele de mediu care ne afectează.
Încercați să spuneți unui membru al familiei al cărui părinte sau copil a murit în tragica prăbușire a zborului 370 al Malaysia Airlines, care încă nu a fost localizat, că persoana decedată a creat această realitate pentru ea însăși. S-ar putea ca cineva sau toată lumea din avion să fi avut gânduri negative sau nefolositoare care au dus la dispariția avionului? Destul de ridicol, nu-i așa?
Copiii cred adesea că ei creează toate lucrurile rele care se întâmplă în jurul lor. Dacă părinții lor divorțează, ei pot crede că ei sunt responsabili pentru acest lucru. Narcisismul copiilor creează adesea multă suferință pentru ei. Părinții înțelepți și grijulii clarifică faptul că ei nu sunt responsabili.
Dacă facem următoarea mică ajustare în credința că noi ne creăm propria realitate, ne apropiem mai mult de adevăr: noi participăm adesea la crearea realității noastre. Acest punct de vedere recunoaște că, adesea, nu suntem victime neajutorate. Lucrurile neplăcute se întâmplă, dar deseori avem mai multe opțiuni decât ne dăm seama în ceea ce privește modul în care tratăm ceea ce ni se întâmplă, inclusiv atitudinea noastră față de ele.
De exemplu, poate că lipsa noastră de înțelegere sau de empatie față de partenerul nostru a dus la decizia acestuia de a pune capăt relației. Este posibil ca noi să fi participat la acest rezultat nedorit prin lipsa noastră de sensibilitate și bunătate. Poate că ne-am agățat de criticile dureroase la adresa partenerului nostru, mai degrabă decât să împărtășim sentimentele mai vulnerabile care ne erau greu de accesat. Sau, dacă suntem respinși de cineva cu care ne întâlnim, s-ar putea să fi ajuns la concluzia că suntem în esență defecți sau că nu vom găsi niciodată un partener potrivit, în loc să ne gândim la:
- Simplu nu a fost o potrivire bună.
- Nu ne putem aștepta să fim partenerul perfect pentru toată lumea.
- Există lucruri pe care le putem învăța din respingere, dar asta nu înseamnă că este ceva în neregulă cu noi.
- Există alte persoane care ar putea fi o potrivire mai bună pentru mine.
Nu avem un control total asupra a ceea ce ni se întâmplă – de fapt, de multe ori nu avem niciun control. Dar avem un control considerabil asupra modului în care ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă. Putem să fim atenți la sentimentele noastre și să ne purtăm cu bunătate și compasiune. Putem accepta ceea ce ne aduce viața, în loc să ne luptăm cu viața sau să încercăm mereu să ne reparăm sau să ne schimbăm. Putem fi mai atenți la criticul nostru interior și să-l înlocuim treptat cu un îngrijitor interior.
Există o mare diferență între a fi responsabil pentru ceea ce ni se întâmplă și a fi receptiv la ceea ce ni se întâmplă. Putem folosi ceea ce se întâmplă pentru a învăța și a crește din experiența noastră. Avem capacitatea de a plânge, de a ne vindeca și de a merge mai departe, chiar dacă este nevoie de timp.
O atitudine mai mult de autoafirmare ne poate proteja de alunecarea într-o groapă a rușinii. Poate că am fi putut să acționăm diferit sau să ne exprimăm mai clar, mai amabil sau mai abil. Dar faptul că nu am făcut acest lucru nu înseamnă că suntem defecți. Înseamnă pur și simplu că suntem oameni. O atitudine reflexivă față de experiențele neplăcute ne poate aprofunda înțelepciunea.
Îmbrățișarea durerii și tristeții noastre umane ne poate aprofunda compasiunea și empatia față de ceilalți. Dacă reducem tot ceea ce ni se întâmplă la gânduri nefolositoare, ne ocolim sentimentele și umanitatea. Ne plantăm ferm în capul nostru, în loc să ne aducem inima și sufletul în experiențele noastre umane – îmbrățișând bucuriile și durerile de a fi în viață și recunoscând conexiunea noastră simțită cu ceilalți și cu viața.