Scârnăvicioși și lacomi, oportuniști supremi, păsări de pradă unice, grupuri de brute cu pene înfulecătoare, cu capete mici și fără pene….vulturile nu sunt cele mai populare și în nici un caz cele mai frumoase specii avifaunistice. De fapt, fără ele, bushveld-ul ar fi un loc considerabil mai puțin sănătos. Bushveld-ul din Sabi Sabi are norocul de a găzdui unele dintre cele mai cunoscute specii – și cu apariții ale unor specii mai rare de vulturi care locuiesc în zona noastră.
În regnul faunei africane, aceste creaturi sunt foarte prost înțelese. Ele joacă un rol valoros în ecosistem, eliminând animalele moarte și resturile de animale care altfel ar putrezi și ar răspândi boli. Și, în timp ce se îmbrâncesc în jurul unui cadavru, se desfășoară o structură ierarhică interesantă de hrănire (acest comportament de hrănire este foarte bine denumit „Wake of Vultures”).
Încercuirea lor aparent nesfârșită în aer (curenții ascendenți le permit să rămână la înălțime pe cer pentru perioade prelungite de timp) le permite să depisteze cadavrele proaspete. Atunci când se ivește ocazia – fie atunci când un animal moare din cauza bătrâneții sau a unei boli, fie la locul unde a fost ucis un animal, dacă mai există încă hrană disponibilă – vulturii coboară spre sol pentru a se ospăta.
Protocolul de sacrificare a cadavrelor este determinat de formidabilitatea ciocurilor lor, vulturul cu față de lapiez fiind primul la rând. Ciocul său mare sfâșie și deschide cea mai dură piele, permițându-i să devoreze părțile comestibile ale unui animal decedat și expunând interiorul animalului vulturilor mai mici. Fiind cel mai mare vultur african și printre cele mai rare, aceste păsări agresive domină scena unei frenezii de vulturi și vor ceda doar în cazul în care sosesc temutele berze Marabou – păsări uriașe denumite pe bună dreptate „păsările groparilor.”
Vulturii cu spatele alb așteaptă cu nerăbdare despicarea pielii animalului și apoi trec la devorarea cărnii. Fiind cei mai ușori dintre vulturii africani, sunt mobili și agili, dar se înfruptă din țesuturile moi ale carcasei până când stau, pe jumătate toropiți, așteptând ca mâncarea să fie digerată.
La marginea acestui bufet de cadavre se află vulturii cu cap alb. Păsări timide care preferă să se hrănească singure, acestea își vor aștepta rândul pentru a pleca cu o bucățică din carne. Ei sunt capabili să mănânce orice parte a unui animal, cu excepția pielii. Considerați „hrănitori curați”, ei se asigură că nu există sânge pe penele lor și, prin urmare, preferă să culeagă ligamentele și oasele.
După ce toți ceilalți vulturi s-au ospătat, vulturii cu glugă, pe cale de dispariție critică, cei mai mici și mai puțin viguroși din specie, sapă apoi cu grijă părțile mai fragede. Ciocul lor le permite să îndepărteze bucățele mici de carne din oase, devorând zonele greu accesibile din carcasă.
Vulturii nu vânează niciodată de fapt pentru propria hrană – ei mănâncă doar carii. Își folosesc abilitățile lor uimitoare de zbor pentru a se supraveghea unii pe alții, precum și solul, în căutarea următoarei mese. Cu viziunea lor incredibilă – au o vedere liniară de până la 100 de kilometri (aproximativ 62 de mile) – ei pot vedea comportamentul altor vulturi la kilometri distanță, zburând pentru o privire mai atentă imediat ce încercuirea cerului african devine o cursă spre sol. Acest comportament, bineînțeles, ajută echipele noastre de Ranger și Tracker Sabi Sabi să identifice o posibilă locație pentru observarea animalelor sălbatice de pradă.
Reputarea lor ca fiind crudă, fără remușcări și amenințătoare nu este deloc corectă, deoarece sunt o verigă vitală în ecosistemul nostru fragil. În condițiile în care multe specii de vulturi sunt pe cale de dispariție – fără prezența lor – sănătatea bushveld-ului și a numeroșilor săi locuitori este pusă în pericol.