Semințele isteriei care a afectat satul Salem, Massachusetts, au fost semănate în ianuarie 1692, când un grup de fete tinere au început să manifeste un comportament bizar. Comunitatea foarte unită nu-și putea explica crizele convulsive, țipetele blasfemiatoare și stările de transă care le afectau pe tinere. Medicii chemați să le examineze pe fete nu au putut găsi nicio cauză naturală a comportamentului tulburător. Dacă sursa afecțiunii
Casa de Întâlnire din satul Salem
unde au avut loc procesele
nu era atribuibilă unei maladii fizice, comunitatea a raționat că trebuie să fie opera lui Satan. Vrăjitoarele invadaseră Salem.
În februarie, satul a început să se roage și să postească pentru a scăpa de influența diavolului. Fetele au fost presate să dezvăluie cine din comunitate le controla comportamentul. Trei femei au fost identificate și examinate. Una dintre ele, Tituba (o sclavă), a mărturisit că l-a văzut pe diavolul care îi apărea „uneori ca un porc și alteori ca un câine mare”. Chiar mai îngrijorător, Tituba a mărturisit că o conspirație a vrăjitoarelor a pătruns în satul Salem.
În martie, fetele afflictionate au acuzat-o pe Martha Corey. Cele trei femei denunțate anterior ca fiind în complicitate cu diavolul erau marginale în comunitate. Martha Corey era diferită; ea era un membru integru al congregației puritane – dezvăluirea ei ca vrăjitoare a demonstrat că influența Satanei ajungea până în centrul comunității. Evenimentele au făcut bulgăre de zăpadă pe măsură ce atmosfera acuzatoare s-a intensificat și a atins un nivel febril. În perioada din martie până în toamnă, mulți au fost acuzați, examinați, judecați și condamnați la moarte. Spânzurările au început în iunie cu moartea lui Bridget Bishop și au continuat până în septembrie. Pe măsură ce se apropia iarna, isteria și-a făcut de cap pe măsură ce criticile la adresa procedurilor au crescut. În octombrie, guvernatorul colonial a dizolvat Curtea de anchetă locală. Convingerile și condamnările pentru vrăjitorie au încetat. Nouăsprezece victime ale vânătorii de vrăjitoare au fost spânzurate, una a murit strivită sub greutatea pietrelor și cel puțin patru au murit în închisoare în așteptarea procesului.
Procesul Marthei Corey
Vineri, 11 martie 1692, a fost o zi de post și rugăciune în Salem. În timpul zilei, pastorul comunității, reverendul Samuel Parris, le-a cerut fetelor să dezvăluie o altă vrăjitoare. Ele au făcut-o, iar acuzația i-a șocat pe cei care au auzit-o, deoarece o implica pe Martha Corey (Goodwife Corey), un membru nou, dar integru al congregației. Imediat a fost trimisă o delegație la ferma Corey pentru a o intervieva pe acuzată în speranța de a clarifica această discrepanță. Răspunsul sarcastic al Marthei Corey la acuzație a descurajat delegația care a cerut imediat arestarea ei. Procesul ei a fost scena unei mari agitații. În sala de judecată, acuzatorii Marthei se răsuceau în agonie, fiind forțați de o putere nevăzută să imite fiecare mișcare a vrăjitoarei. Când Martha își mișca picioarele, fetele o făceau și ele, când Martha își mușca buzele, fetele erau obligate să își muște propriile buze, strigând de durere. Au văzut spectrul unui bărbat negru aplecat asupra acuzatei și au auzit bătaia tobei care chema vrăjitoarele să se adune pe peluza casei de întâlniri. Deodat Lawson, un pastor în vizită, descrie scena:
„Luni, 21. martie, magistrații din Salem au stabilit să vină la interogarea lui Goodwife Corey. În jurul orei douăsprezece, ei au intrat în casa de întâlniri, care era plină de spectatori. Domnul Noyes a început cu o rugăciune foarte pertinentă și patetică, iar Goodwife Corey, fiind chemată să răspundă la ceea ce i se impută, a dorit să meargă la rugăciune, ceea ce a stârnit multă mirare, în prezența a atâtor sute de oameni. Magistrații i-au spus că nu o vor admite; ei nu veniseră acolo pentru a o auzi rugându-se, ci pentru a o interoga cu privire la ceea ce i se impută. Venerabilul domn Hathorne a întrebat-o de ce i-a chinuit pe acei copii. Ea a spus că nu i-a chinuit. El a întrebat-o: „Atunci cine a făcut-o?”. Ea a spus: ‘Nu știu; de unde să știu?”
Numărul persoanelor chinuite era cam de zece, și anume patru femei căsătorite: doamna Pope, doamna Putnam, Goodwife Bibber și o femeie în vârstă pe nume Goodall; trei servitoare-. Mary Walcut, Mercy Lewes, la Thomas Putnam, și o menajeră la Dr. Griggs; erau trei fete de la nouă la doisprezece ani, fiecare dintre ele, sau cam așa ceva, și anume: Elizabeth Parris, Abigail Williams și Ann Putnam.
Acestea au fost cele mai multe dintre ele la examinarea Bunei Soții Corey și au acuzat-o cu vehemență în adunare că le-a chinuit, mușcând, ciupind, strangulând, etc.; și că, în firea lor, au văzut chipul ei venind la ele și aducându-le o carte. Ea a spus că nu avea nici o carte. Ei au afirmat că avea o pasăre galbenă care obișnuia să sugă între degetele ei; și fiind întrebată despre aceasta, dacă avea vreun spirit familiar care o însoțea, ea a spus că nu avea nicio familiaritate cu așa ceva, că era o femeie evanghelică, titlu cu care se numea pe sine. Iar persoanele necăjite i-au spus ah, că era o vrăjitoare evanghelică. Ann Putnam a afirmat acolo că într-o zi, când locotenentul Fuller era la rugăciune în casa tatălui ei, a văzut forma lui Goodwife Corey și a crezut că Goodwife N, rugându-se în același timp la Diavol. Ea nu era sigură că era Goodwife N., dar era foarte sigură că a văzut forma lui Goodwife Corey. A spus Corey că erau niște copii săraci, distrați, și că nu trebuie să se ia în seamă ce spun ei. Dl Hathorne și dl Noyes au răspuns că toți cei prezenți au fost de părere că erau vrăjiți și că doar ea, persoana acuzată, a spus că erau distrași.
„Procesul lui George Jacobs”
o viziune din secolul al XIX-lea asupra proceselor vrăjitoarelor
A fost observat de mai multe ori că, dacă ea nu făcea decât să-și muște labiile inferioare în timpul examinării, persoanele afectate erau mușcate de brațe și încheieturi și prezentau semnele în fața magistraților, a miniștrilor și a altora. Și fiind urmărită pentru asta, dacă nu făcea decât să-și ciupească degetele sau să apuce o mână tare în alta, acestea erau ciupite și produceau semnele în fața magistraților și a spectatorilor. După aceea, s-a observat că dacă ea nu făcea decât să-și sprijine pieptul de scaunul din casa de întruniri (fiind bara la care stătea), acestea erau chinuite. În special, doamna Pope s-a plâns de un chin cumplit în intestine, ca și cum ar fi fost, smulse. Ea a acuzat-o cu vehemență pe respectiva Corey ca fiind instrumentul, și mai întâi a aruncat cu manșonul ei în ea, dar care nu a zburat acasă, și-a scos pantoful și a lovit-o pe Goodwife Corey în cap cu el. După ce aceste ipostaze au fost urmărite, dacă spusa Corey nu făcea decât să-i miște picioarele, acestea erau chinuite în picioare și se călcau în picioare înfricoșător.
Persoanele chinuite au întrebat-o de ce nu s-a dus la compania de vrăjitoare care se aflau înaintea adunării de la casa de întâlniri. Nu a auzit ea cumva bătea toba? Au acuzat-o că a avut familiaritate cu Diavolul, în timpul examinării, sub forma unui negru care îi șoptea la ureche; au afirmat că pasărea ei galbenă i-a supt între degete în adunare; și, fiind dat ordin să se vadă dacă există vreun semn, fata, care a văzut-o, a spus că era prea târziu acum; își scosese un ac și îl pusese pe cap, care a fost găsit acolo lipit în poziție verticală.
… ea a negat tot ceea ce i s-a imputat, și a spus că nu au putut dovedi că este vrăjitoare. Ea a fost în acea după-amiază internată în închisoarea Salem; și după ce a fost în custodie, nu s-a mai arătat și nu i-a mai chinuit la fel ca înainte.”
Lawson, Deodat, A Brief and True Narrative of Some Remarkable Passages Relating to Sundry Persons Afflicted by Witchcraft at Salem Village(1692) ; Starkey, Marion, The Devil in Massachusetts (1989); Trask, Richard, „The Devil Hath Been Risen” (1997).
Cum se citează acest articol:
„Procesele vrăjitoarelor din Salem, 1692”, EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2000).