Scrieri: 1 Samuel 16
Părinții sunt, în esență, o chestiune de pregătire continuă. Prin aceasta vreau să spun că tot ceea ce faci zi de zi îl învață pe copilul tău ceva – uneori de bine, alteori de rău. Așa că, din când în când, trebuie să ne întrebăm: „Ce îi învăț eu pe copiii mei? Ce le comunic eu lor?” Cu această întrebare în minte, vă atrag atenția asupra episodului pe care tocmai l-am citit din cartea 1 Samuel.
Domnul i-a poruncit profetului Samuel să meargă la casa lui Isai din Betleem și să-l ungă pe unul dintre fiii săi ca succesor al lui Saul. Când Samuel a ajuns la casa lui Isai, a aflat că Isai avea opt fii. Isai i-a scos cu mândrie pe cei mai mari, sperând că unul dintre ei era cel pe care îl căuta Samuel. Dar nu, niciunul dintre ei nu era de ajuns. În acel moment, Samuel se întreba dacă primise bine însărcinarea de la Domnul, se întreba dacă nu cumva făcuse o greșeală. Ca să fie sigur, a întrebat dacă Isai mai avea vreun fiu. În mod sigur, avea. Cel mai tânăr. Un băiat pe nume David, care se afla la oi. Isai l-a chemat pe David, iar când a sosit, Domnul i-a spus lui Samuel: „Acesta este alesul”. Și astfel, chiar atunci și acolo, David a fost uns ca următorul rege al lui Israel.
„Acesta este alesul”. Aceste cuvinte rezumă genul de atitudine pe care părinții ar trebui să o aibă față de copiii lor și să o comunice copiilor lor.
De exemplu, această expresie îmi amintește de importanța de a le insufla copiilor noștri un simț al valorii de sine. De a le oferi darul acceptării și de a-i lăsa să știe că sunt speciali în felul lor.
„Acesta este alesul” se poate traduce prin „Tu ești cineva special.”
Din păcate, Samuel și-a îndeplinit sarcina de a-l găsi pe unsul Domnului cu un fel de mentalitate de „concurs de frumusețe”. Și Isai a făcut la fel. Îl căutau pe cel mai chipeș, pe cel mai puternic, pe cel care părea să aibă cea mai multă înțelepciune. După ce Samuel s-a uitat peste toți fiii lui Isai, a întrebat dacă mai sunt și alții. Iesse a spus: „Ei bine, mai este David. Acum, el este cel mai tânăr. Și este plecat să îngrijească oile”. Ideea nerostită pe care Iesse a comunicat-o a fost: „Nu el este alesul”. Isai l-a trecut cu vederea pe David pentru că era cel mai tânăr, probabil nu era cel mai chipeș și cu siguranță îi lipsea maturitatea. „Nu este nimic special. Nu, el nu este alesul.”
Dacă nu suntem atenți, părinții din ziua de azi pot ceda la aceeași tendință: să-și minimalizeze copiii, să nu ia în considerare cine sunt ei dintr-un motiv sau altul. Într-o mie de moduri mărunte, putem să le transmitem copiilor noștri sentimentul că nu sunt speciali prin ei înșiși, că nu se ridică la nivelul unui frate sau al altcuiva. Ca urmare, ei vor crește lipsiți de un sentiment de încredere în sine. Nu se vor simți niciodată acceptați în propriile lor condiții. Așadar, care este abordarea corectă? Cum putem să le insuflăm copiilor noștri acel simț vital al valorii de sine și al acceptării? Cred că nu există nimic mai valoros în această privință decât faptul că voi, ca părinți, vă bucurați de copiii voștri. Da, este exact ceea ce am spus: „bucurându-vă de copiii voștri.”
Sam Keene, un autor renumit, și-a vizitat tatăl înainte de a muri pentru a-i mulțumi că a fost un părinte bun. I-a spus tatălui său ce a însemnat cel mai mult pentru el când era copil: „Ai fost întotdeauna acolo ori de câte ori oricare dintre noi, copiii, am avut nevoie de tine. Și, de-a lungul anilor, ne-ai oferit cel mai bun dar pe care îl poate oferi un părinte – te-ai bucurat de noi. În tot felul de moduri ne-ai făcut să știm că te bucurai că eram aici, că aveam valoare în ochii tăi, că prezența noastră era o bucurie și nu o povară pentru tine.” (Sam Keene, citat în Stages: The Art of Living the Expected, de John R. Claypool, Waco, Tex.: Word Books, 1977, 23.)
Cred că cel mai important lucru pe care l-a spus acolo a fost: „Te-ai bucurat de noi. Ne-ați făcut să știm că vă bucurați că suntem aici”. Știu că acest lucru este extrem de dificil atunci când tocmai au vopsit peretele bârlogului cu markere magice sau când decid să se bălăcească în cea mai apropiată groapă de noroi în timp ce tu faci curățenie în casă. Dar, cu toate acestea, este adevărat. Copiii își vor dezvolta un sentiment de stimă de sine și de acceptare în măsura în care vă bucurați de ei. Copiii voștri vor dezvolta acel sentiment de acceptare și valoare care le va permite să contribuie la această lume doar în măsura în care simt că vă bucurați că sunt aici. Că vă bucurați de faptul că ei fac parte din viața voastră. Făcând acest lucru, le dați sentimentul că ei sunt cu adevărat „aleșii”, indiferent de situație.
Charles și John Wesley ne sunt familiari. Unul un mare scriitor de imnuri, celălalt un mare predicator. Instrumental în fondarea a ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind biserica metodistă. Dar Charles și John Wesley au fost doar doi dintre cei 18 copii născuți de Suzanna Wesley și soțul ei. Acum, în acele vremuri, existau cu siguranță puține, sau chiar deloc, facilități care să ușureze munca de zi cu zi în jurul casei.
Cu toate acestea, această femeie minunată și-a propus să petreacă o parte din ziua ei cu fiecare dintre copiii ei. Ea a refuzat să lase timpul să devină dușmanul ei și, în felul ei, le-a dat de înțeles că se bucura de ei. Ea a reușit să le transmită fiecăruia dintre acei copii sentimentul că „tu ești alesul în ceea ce mă privește”. Sunt convinsă că sârguința ei în această privință le-a permis lui Charles și John să aducă bisericii contribuțiile pe care le-au adus. (Carlyle Marney, Achieving Family Togetherness (Nashville: Abingdon, 1958, 15)
„Acesta este alesul”. Aceste cuvinte nu numai că exprimă importanța de a-i face pe copiii noștri să se simtă valoroși, dar comunică și ideea că se așteaptă ceva de la ei. Aceste cuvinte ne amintesc de chemarea pe care o are fiecare copil, o chemare de a-și folosi la maximum unicitatea și darurile și de a binecuvânta această lume. A-i spune unui copil: „Tu ești alesul” înseamnă a-l îndemna să își descopere darurile și să devină un bun administrator al acestor daruri. „Acesta este alesul” se traduce prin „Tu poți face ceva special.”
Când Isai l-a adus pe tânărul David de la îngrijirea oilor și l-a prezentat lui Samuel, bătrânul profet a aruncat o privire la acest tânăr flăcău și l-a uns ca rege al lui Israel. „Acesta este alesul”. Tu ai fost ales și ai ceva cu care să contribui la poporul tău. Am o idee că, atunci când David a devenit rege, și-a purtat bine coroana pentru că a putut să se uite înapoi la acest eveniment, amintindu-și că el a fost într-adevăr alesul. Dumnezeu îl alesese, iar Dumnezeu se aștepta ca el să fie cineva și să facă ceva cu darurile sale. Poate că la un moment dat, mai târziu în viață, când regatul său era amenințat și se îndoia de propriile capacități, David se va uita înapoi la această zi și își va aminti că fusese ales. El ar fi privit înapoi la acest moment și ar fi luat putere din el.
Așteptarea este crucială! Nu așteptați nimic de la copiii voștri și exact asta vor produce ei – nimic! Antrenați-i doar pentru a se descurca, iar ei își vor petrece viața fiind mediocri. Dar așteptați ceva de la ei. Cereți-le să fie cei mai buni pe care i-a făcut Dumnezeu să fie. Cereți-le să facă ceva din ei înșiși. Așteaptă-te la asta și copilul tău va înflori sub ochii tăi. John Claypool a scris că noi, ca părinți, ar trebui să cultivăm un fel de „spirit de pom de Crăciun” în copiii noștri, (Claypool, Stages, 32) comunicându-le că în natura și personalitatea lor zac tot felul de pachete și că trebuie să le deschidă și să descopere ce se află acolo. „Indiferent cât de sigur se simte un copil în încântarea familiei sale, indiferent cât de mult a fost interiorizată stima de sine, dacă nu și-a dezvoltat și un simț al responsabilității de a lua ceea ce i s-a dat și de a transmite mai departe celorlalți, atunci este puțin probabil ca visul lui Dumnezeu pentru el să se împlinească vreodată.” (Claypool, Stages, 32).
Atunci, ce le transmiteți copiilor voștri? Ce îi învățați prin cuvintele și acțiunile voastre? Sper că, într-un mod nu foarte mic, le spuneți: „Tu ești alesul”. Prin harul lui Dumnezeu, tu ești ceva și poți face ceva special.
.