The Real Woman Today
John Courtney Murray
Se spune că femeilor le place să li se vorbească despre frumusețea, valoarea și prețiozitatea lor, despre unicitatea lor, despre nevoia lor, despre importanța lor supremă. Dacă este așa, ele au cel puțin un motiv să citească discursul lui Pius al XII-lea adresat femeilor din Italia, rostit la 21 octombrie. Ele vor găsi în el o bogăție de complimente, aduse la ceea ce Papa numește de două ori „femeia adevărată”. (Nu am nicio îndoială că fiecare femeie se consideră exact așa – o femeie „adevărată”). Ele vor afla, de asemenea, ceea ce (mi s-a spus) orice femeie dorește să știe – că este iubită; Sfântul Părinte își umple discursul cu „toată afecțiunea unei inimi paterne.”
Afecțiunea sa nu se cheltuiește doar în complimente, ci și în efortul – pe care, sper, fiecare femeie adevărată îl va considera foarte flatant – de a le face pe femeile catolice să gândească. Subiectul gândirii lor va fi „o temă remarcabilă prin interes și primordială prin importanță în timpurile noastre: este vorba de îndatoririle femeii în viața socială și politică.”
Dispoziția Sfântului Părinte cu privire la problema în sine este inițial demnă de remarcat. El merge direct la miezul ei, „făcând abstracție de sloganurile înalte și goale cu care unii ar descrie mișcarea pentru drepturile femeii”. Problema, spune el, „în ciuda complexității sale, se concentrează în întregime pe întrebarea: cum să menținem și să întărim demnitatea femeii”, „acea demnitate pe care ea o are numai de la Dumnezeu și în Dumnezeu”. Mai mult decât atât, el refuză să abordeze această întrebare pur și simplu în abstract; întrebarea este teribil de concretă – cum să asigurăm demnitatea femeii „mai ales astăzi, în circumstanțele în care Providența ne-a pus”. Acestecircumstanțe califică răspunsul; și Pius al XII-lea nu clipește nici una dintre ele.
Nu aduce principii noi de soluție; găsește tot ce-i trebuie în înțelepciunea tradițională a Bisericii. Pe scurt, el folosește trei principii. Primul este demnitatea femeii ca fiică a lui Dumnezeu,în virtutea căreia ea este egală cu bărbatul. Al doilea este demnitatea femeii ca femeie, în virtutea căreia ea este complementară bărbatului. Al treilea este aparent paradoxul aparent, că femeia își păstrează aicicalitatea față de bărbat prin dezvoltarea diferențelor față de el, a „calităților sale caracteristice”, care constituie feminitatea ei.
O femeie este o femeie, nu un bărbat (un truism oarecum întunecat în această zi a salopetelor și a cozilor de cămașă suspendate). Ea nu este înlocuitoarea sau concurenta bărbatului, ci aliatul său coordonat, colaboratoarea sa coegală în unica lucrare totală a umanității –
propria sa perfecțiune, care va fi începută aici pe pământ și desăvârșită în Ceruri. Nici bărbatul, nici femeia nu pot face această lucrare singuri. În ea, femeia are o parte egală cu bărbatul, dar partea ei, nu a lui.
Femeia își poate face lucrarea în mai multe stări – ca soție și mamă, ca religioasă între zidurile claustrului, sau ca singură „forțată” (cuvântul Papei) în lume. Aceste stări nu sunt egale prin excelență, dar toate sunt în egală măsură „vocații”, chemări ale lui Dumnezeu de a face voia Sa. Și toate sunt chemări la o singură funcție esențială a femeii, care face unitatea în mijlocul diferenței lor:
În ambele stări deopotrivă, sfera femeii este clar conturată de calitățile, temperamentul și darurile specifice sexului ei. Ea colaborează cu bărbatul,dar într-o manieră proprie, conform înclinației sale naturale. Or, sfera femeii, modul ei de viață, înclinația ei nativă, este maternitatea. Fiecare femeie este făcută să fie mamă – o mamă în sensul fizic al cuvântului, sau în sensul mai spiritual și mai înalt, dar nu mai puțin real. În acest scop, Creatorul a organizat întreaga alcătuire caracteristică a femeii – construcția ei organică, dar și mai mult spiritul ei și, mai ales, sensibilitatea ei delicată.
De aici „unghiul” femeii:
Așa se face că o femeie care este o femeie adevărată poate vedea toate problemele vieții umane numai din perspectiva familiei.
Până în acest punct, Pius al XII-lea a rostit pur și simplu înțelepciunea tradițională a Bisericii; acum el devine caracteristic lui Pius al XII-lea. El aduce înțelepciunea tradițională cu acuitate asupra situației concrete din lume. El face din adevăr o chemare la acțiune: „Femei și fete catolice, a sosit ziua voastră! Viața publică are nevoie de voi. Fiecăreia dintre voi i se poate spune: Cauza voastră este în joc.”
De ce? Pentru că „o ordine politică și socială amenință să prejudicieze misiunea de mamă a femeii,și binele familiei”; „ar putea chiar să devină și mai precară pentru sfințenia căminului și, prin urmare, pentru demnitatea femeii”. Doi dușmani sunt pe teren: totalitarismul, care ar face din femeie sclava statului, în schimbul promisiunii statului de a se îngriji de casa și de copii; și capitalismul materialist, care ar face din femeie sclava necesității economice sau a plăcerii egoiste, în timp ce nimeni nu se îngrijește de casa și de copiii ei. Fiecare dușman distrugefamilia prin scoaterea femeii din ea.
Care este, atunci, soluția? Să strigăm pur și simplu sloganul: Înapoi la cămin? Aceasta ar fi doar o reacție – o ignorare a faptelor; iar Pius XII nu va accepta așa ceva:
De fapt, femeia este ținută în afara căminului nu numai prin așa-zisa ei emancipare, ci adesea și prin necesitățile vieții, prin neliniștea continuă pentru pâine. Ar fi inutil, așadar, să-i predici să se întoarcă în casă atâta timp cât există condiții care o constrâng să rămână departe de ea.
În plus, tot ca o chestiune de fapt, femeia de astăzi este chemată în viața socială și politică, precum și în cea economică. Prin urmare, soluția reală este: lăsați femeile să se mute în viața publică – nevoile timpului și propriile lor posibilități fac din aceasta o strictă datorie. Dar lăsați-le să se ocupe de o misiune feminină – dezactivarea amenințării de astăzi la adresa demnității femeii, crearea unui spirit social și a unei ordini sociale în care căminul și familia vor fi asigurate în sfințenia lor nativă:
Este în joc soarta familiei, soarta relațiilor umane. Ele sunt în mâinile voastre. Fiecare femeie, deci, are – rețineți bine – obligația, strictobligația în conștiință, de a nu se absenta, ci de a intra în acțiune într-o manieră și într-un mod adecvat condiției fiecăreia, pentru a reține acele curente care amenință căminul, pentru a se opune acelor doctrine care îi subminează temeliile, pentru a pregăti, organiza și realiza restaurarea lui.
Aici este o mare responsabilitate. Iar severitatea cu care este impusă este o notă nouă în documentele papale. Încă și mai nou este ceea ce urmează – atribuirea de către papa Paul al XII-lea a unei responsabilități deosebite celor
căruia circumstanțele inevitabile i-au conferit o vocație misterioasă,pe care evenimentele i-au destinat unei singurătăți care nu era în gândurile și dorințele lor,și care ar putea părea că îi condamnă la o viață zadarnică și fără scop, fără egoism.
Piu al XII-lea se uită la numărul tot mai mare de femei necăsătorite „forțat” și la „noile nevoicreate de intrarea femeilor în viața civilă și politică”; apoi se întreabă: „Este doar o stranie coincidență, sau trebuie să vedem în aceasta dispoziția Providenței Divine?”. După părerea sa, este în mod clar a doua variantă.
Cu o concretețe izbitoare, Papa dezvoltă cele două moduri în care aceste femei trebuie să-și împlinească misterioasa și glorioasa lor vocație. Primul are un element de noutate: femeia de astăzi are o misiune intelectuală și doctrinară – de a „studia și expune locul și rolul femeii în societate, drepturile și îndatoririle ei”. Ea trebuie să „orienteze ideile”. A doua este o misiune de „acțiune directă”, care va fi o adevărată colaborare feminină cu bărbații, pentru că se va desfășura în sfere care sunt specifice femeii, unde este nevoie de o inimă de femeie și de un „unghi” de femeie.
În cele ce urmează, Papa lansează o provocare școlilor noastre. El spune: „Astfel înțeleasă, sarcina femeii nu poate fi improvizată”. Femeile trebuie să fie formate pentru ea, intelectual și spiritual. Aici,într-adevăr, este o chestiune care necesită o gândire serioasă și o planificare atentă.
Papa încheie subliniind un principiu care să ghideze femeia în „împlinirea datoriei sale stricte în conștiință”, de a folosi buletinul de vot electoral care îi este dat: „Votul femeii este un vot pentru pace.” Pacea între clasele sociale, pacea între
națiuni – aceasta este preocuparea intimă a femeii; pentru că ea înțelege că războiul și conflictul social înseamnă lacrimile femeii peste casele distruse.
Un ultim cuvânt. Pius al XII-lea nu presupune că rolul femeii în societate poate fi îndeplinit pur și simplu de femeiindividuale, izolate unele de altele. Ele trebuie să fie organizate și unite; numai ca un corp vor fi „restauratoarele căminului, familiei și societății”. Aici este din nou o chestiune care necesită o gândire serioasă.
.