Mirând astăzi Valea Soča din Slovenia, cu râurile sale repezi de culoarea acvamarinului, cascadele care se prăbușesc ușor pe stânci abrupte și pădurile dense de smarald, mi-a fost greu să-mi imaginez că zona semăna cândva cu Valea Soča aridă și cenușie din romanul lui Ernest Hemingway, A Farewell to Arms:
„S-a luptat și pentru acel munte, dar nu s-a reușit, iar toamna, când veneau ploile, frunzele cădeau toate de pe castani și ramurile erau goale și trunchiurile negre de ploaie. Viile erau și ele subțiri și cu ramurile goale și toată țara era umedă și maro și moartă de toamnă.”
Ceea ce este și mai greu de imaginat este că valea a fost cândva parte a Frontului Isonzo, una dintre cele mai sângeroase linii de front din Primul Război Mondial. Aproximativ 1,7 milioane de soldați au murit sau au fost mutilați pe viață luptând pe Frontul Isonzo, mulți dintre ei pierzându-și viața încercând să navigheze pe pantele abrupte ale munților, să lupte prin viscole de viscol sau să traverseze canioane de nepătruns.
- Articol conex: Slovenia epicureică își lasă amprenta
„Valea Soča – și zona Bovec în special – este unică datorită microclimatului său”, a declarat ghidul meu de rafting Soča Rafting, Jure Črnič. „Cu Alpii Iulieni de o parte a noastră, Marea Mediterană în apropiere, bazinul Bovec și canioanele și râurile adânci împreună, vremea se poate schimba destul de brusc – și cu condiții nefavorabile.”
În timpul Primului Război Mondial, râul Soča (cunoscut în italiană sub numele de râul Isonzo) curgea de la nord la sud de-a lungul a ceea ce era atunci granița dintre Austria și Italia, deschizând un nou front de 600 km atunci când Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915. În total, 12 bătălii majore au avut loc acolo între 1915 și 1917, partea italiană lansând 11 din cele 12 ofensive. În ciuda eforturilor Imperiului Austro-Ungar de a reface vechile fortificații de apărare a trecătorilor de munte și de a fortifica munții zimțați care flancau partea sa de râu, Aliații au câștigat în cele din urmă Primul Război Mondial, ceea ce a dus la anexarea la Italia a teritoriului care astăzi este Slovenia de astăzi, prin Tratatul de la Rapallo din 1920.
În timpul Bătăliilor de pe Isonzo, mulți dintre cei 300.000 de locuitori din Valea Soča au fost strămutați în centrul Austro-Ungariei pentru a evita focul încrucișat de pe linia frontului, în timp ce alții au fost forțați să renunțe la casele lor pentru barăcile soldaților. Nenumărați locuitori nu s-au mai întors niciodată, iar pentru miile de soldați care au fost transportați în regiune și au murit acolo, au rămas puține înregistrări sau urme ale acestora.
În anii care au urmat, regiunea a suferit o tranziție și mai mare, iar multe dintre vechile situri din Primul Război Mondial au fost lăsate să se degradeze în sălbăticie. Italianizarea s-a transformat în ocupație de către forțele germane naziste, iar în cele din urmă regiunea a fost absorbită de Iugoslavia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Abia în 1991, slovenii și-au câștigat independența, iar astăzi, mulți locuitori din Valea Soča s-au orientat către turismul de aventură și cultural pentru a-și câștiga existența.
În special, o fundație cunoscută sub numele de Ustanova Fundacija Poti Miru v Posočju se străduiește să împiedice dispariția mărcii Primului Război Mondial. Aceasta a colaborat cu Institutul pentru Protecția Patrimoniului Cultural pentru a crea Pot Miru, sau „Plimbarea Păcii”, un traseu de 90 km care împarte în cinci secțiuni de o zi unele dintre cele mai importante situri ale Primului Război Mondial și atracțiile naturale ale Văii Soča.
Prima secțiune a plimbării se întinde pe aproximativ 11 km, de la orașul Log pod Mangartom până la muzeul în aer liber din Čelo, o fostă fortificație de artilerie austro-ungară aflată la nord de orașul Kal-Koritnica. M-am alăturat traseului la aproximativ 5,4 km la sud de Log pod Mangartom, la fortăreața Kluže, care are puncte de observație excelente asupra defileului râului Koritnica.
În ciuda importanței sale strategice în apărarea trecătorii montane Muntele Rombon în timpul invaziei lui Napoleon din 1809, fortăreața Kluže era învechită în momentul în care a început Primul Război Mondial și a fost parțial distrusă de focul necruțător al artileriei forțelor italiene. Formidabila structură formidabilă din piatră gri care a rămas contrastează cu liniștea defileului adânc și a pădurilor din jur.
După poteca puternic împădurită, la aproximativ 4 km spre sud-vest, Platoul Păcii se deschide pe un drum asfaltat curbat, indicatoarele de traseu arătând spre Cimitirul Militar Bovec din Primul Război Mondial: un luminiș mărginit de copaci cu câteva movile mici și gri care ies dintre ierburi. În timpul Primului Război Mondial, morminte masive nemarcate au fost create în grabă pentru a oferi locuri de odihnă și pentru a preveni răspândirea bolilor; soldații italieni și maghiari au fost îngropați unul lângă altul. După Primul Război Mondial, rămășițele italienilor au fost exhumate și transferate într-un cimitir militar italian din Caporetto, actualul oraș sloven Kobarid. Rămășițele a peste 600 de soldați austro-ungari au fost apoi adunate din cimitirele improvizate din împrejurimi și îngropate aici, la Bovec, dar doar un sfert au primit pietre funerare.
Aplecându-mă în iarba umedă, am îndepărtat mușchiul spongios de pe o piatră. Niciun nume, nicio dată: mormântul era pur și simplu împodobit cu o cruce sculptată. M-am abătut spre vecina sa, căutând vreo identificare a persoanei dedesubt, dar nu era nimic. Din nou și din nou am mers în zigzag printre rândurile de pietre funerare, dar niciuna nu conținea vreo informație despre soldații care muriseră. Privind rândurile de piatră cenușie, am fost copleșit de nedreptatea că atât de mulți și-ar fi dat viața doar pentru ca sacrificiul lor să fie uitat odată cu dispariția identității lor.
Continuând aproximativ 1 km spre sud-vest pe traseu, am trecut de limita orașului Bovec. Aici, un panou maro și argintiu marca intrarea în Ravelnik, o altă fostă fortificație de artilerie austro-ungară. Împodobit cu echipament militar ruginit, cum ar fi gloanțe, căști și sârmă ghimpată, semnul purta cuvintele „Frontul Isonzo” în mai multe limbi.
Tranșee înguste, căptușite cu pietre gri, duc la o ușă de beton construită în deal. Foi mari și ruginite de metal cu nervuri curbate formau un acoperiș protejat peste secțiunile deschise ale tranșeelor. În ciuda buzunarelor de faună verde și a fulgilor de soare care scăpau prin frunziș, locul era sinistru de liniștit, creând o atmosferă tulburătoare.
Astăzi, tranșeele de la Ravelnik au fost restaurate la starea lor inițială, iar reconstituiri și tururi ghidate au fost programate pentru a sărbători centenarul Primului Război Mondial. Cu toate acestea, în ziua în care am fost acolo, singurul sunet era foșnetul picioarelor mele în timp ce treceam timid prin ușa de beton, care ducea la o rețea de peșteri și tuneluri în adâncul dealului.
Încălecând într-unul dintre tuneluri, m-am întrebat cum ar fi fost posibil ca soldații să fi luptat și să fi trăit în acest întuneric beznă, cu bombe care explodau deasupra capului și mitraliere care trăgeau. Ploaia este frecventă în Bovec, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la mocirla de noroi care probabil că s-a adunat în această peșteră.
Emergând în lumina soarelui, m-am îndreptat spre o mică baracă de lemn care a servit cândva ca stație de prim ajutor a soldaților. Înăuntru, se aflau două paturi suprapuse, o colecție modestă de conserve de alimente și fotografii alb-negru ale locului în timpul războiului. Privind imaginile soldaților, văzând camaraderia lor și instantanee din viața lor de zi cu zi, am înțeles cum acest loc ar fi putut să se simtă ca acasă, indiferent cât de puțin timp au stat aici.
La aproximativ 3 km sud-vest de Bovec, mai aproape de Kal-Koritnica, capătul primei secțiuni a Plimbării Păcii, râul Soča prinde viteză; curentul rapid și malurile mărginite de flori sălbatice creează un contrast izbitor între frumusețea naturală a văii și istoria sumbră.
Râul Soča este supranumit Frumusețea de smarald datorită apei sale de culoare verde-smarald, renumită pentru limpezimea sa. Am putut vedea bancuri de păstrăvi de marmură endemici și grauri care înotau leneș pe fundul râului între stânci, în ciuda adâncimii de câțiva metri. Bucurându-mă de soare și de peisajul plin de culoare, am simțit cum se risipește greul opririlor din ziua precedentă.
În curând, poteca a traversat un pod de lemn șubred, intrând într-o parte deosebit de frumoasă a văii. Nisipul alb și moale căptușea malul râului, iar apa căpăta o nuanță acvamarin. Muntele Rombon se înălța în prim-plan, iar norii șerpuiau încet în jurul vârfului său. Păsările își răspundeau la chemările reciproce de pe crengile pădurilor, ale căror petice căpătaseră nuanțe autumnale clare de roșu, portocaliu intens și galben vibrant. Timp de o oră sau cam așa ceva m-am cocoțat pe marginea unui bolovan aflat la jumătatea podului, admirând priveliștea cu deplină consolare.
Când cerul a început să se transforme într-un portocaliu slab, m-am ridicat pentru a pleca și abia atunci mi-am dat seama de gravurile de pe bolovanul de lângă mine:
P.A.
bh J.R.4
.