Warfarina este utilizată mai frecvent decât acenocumarolul datorită timpului de înjumătățire mai lung (36 h), oferind teoretic o anticoagulare mai stabilă și evitând fluctuațiile factorului VII care pot apărea în timpul tratamentului cu acenocumarol (timp de înjumătățire 10 h). Scopul studiului nostru a fost de a compara acenocumarolul cu warfarina în același grup de 103 pacienți care au început anticoagularea orală cu acenocumarol și apoi au trecut la warfarină. La acești pacienți am comparat perioada anterioară de șase luni de tratament cu acenocumarol (iulie-decembrie 1996) cu o nouă perioadă de șase luni de tratament cu warfarină (iulie-decembrie 1997). Am dorit să știm dacă warfarina poate îmbunătăți calitatea și stabilitatea anticoagulării orale a pacienților noștri și dacă există o diferență între cele două medicamente în ceea ce privește doza medie săptămânală pe pacient. În plus, pentru a detecta posibila fluctuație zilnică a factorului VII, am evaluat un alt grup de 54 de pacienți. Un subgrup al acestor pacienți a fost tratat cu warfarină, în timp ce un altul a primit acenocumarol. În primul grup de pacienți, au fost efectuate 1.158 și 1.064 de TP cu acenocumarol și, respectiv, cu warfarină. Procentul de TP în intervalul terapeutic a fost de 59% cu acenocumarol și de 62% cu warfarină (p=0,4). Numărul mediu de vizite per pacient a fost de 12 și 11, iar numărul mediu de vizite în intervalul terapeutic a fost de 7 și, respectiv, 7. Metoda ultimei verificări în dosar nu a arătat nicio diferență între cele două medicamente. Stările de supradozaj au fost 51 (4,4%) cu acenocumarol și 30 (2,8%) cu warfarină (p=0,4). S-a constatat o bună corelație (r=0,92) între doza medie săptămânală de acenocumarol și cea de warfarină. Raportul doză medie săptămânală warfarină/acenocumarol a fost de 2,08 (interval: 1,25-3,30; IC 95%: 1,99-2,16). În cel de-al doilea grup de pacienți, nivelurile factorului VII cu ambele medicamente au fost mai mari la 24 de ore de la administrare decât la 16 ore, ceea ce arată că fluctuația zilnică a acestora a fost independentă de timpul de înjumătățire a medicamentului, deoarece nivelurile factorului VII la pacienții cu un aport scăzut de vitamina K nu au fost crescute. Rezultatele noastre au arătat că warfarina nu pare a fi mai bună decât acenocumarolul în realizarea unei clinici de anticoagulare în ceea ce privește TP în intervalul terapeutic pe pacient. Se pare că comportamentul factorului VII a fost afectat mai degrabă de aportul de vitamina K decât de timpul de înjumătățire scurt al acenocumarolului.